Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
D-l Ilie Bolojan, acest ”Iulius Cezar de Bihor”, cum foarte plastic îl numește Dan Andronic, cred eu, își prelungește șederea în postul de premier, doar pentru a arăta celor care l-au adus la putere (Germania, Franța, Bruxelles), că face tot ce poate pentru a-și onora promisiunile. Vinderea companiilor profitabile într-un moment când toate națiunile lumii își recuperează de la străini tot ce mai poate fi recuperat este elocventă.
”…cireașa de pe tortul acestei zeificări forțate a fost, fără îndoială, metamorfoza gramaticală. Când ajungi idol propulsat de sistem, pronumele „eu” devine insuficient, prea banal, prea muritor pentru grandoarea misiunii tale. Așa că Sfântul Ilie a adoptat majestuosul obicei de a vorbi despre sine la persoana a treia.” - contiună Andronic, și cîtă dreptate are!
Apoi, grețosul fost PNL s-a transformat sub bagheta ”neomarxist-europeană a ”zeului”, așa cum bine spunea dl Emil Boc, în ”cățelușul de companie al USR”, iar "Dacă Brătienii s-ar trezi astăzi și ar arunca o privire peste deciziile economice ale urmașilor lor politici, probabil ar cere imediat retragerea numelui și a culorilor de pe sigla partidului” - continuă Dan Andronic. ”Asistăm astăzi la una dintre cele mai triste metamorfoze din politica românească: transformarea Partidului Național Liberal dintr-un apărător feroce al inițiativei private și al capitalului autohton într-un simplu administrator al unui stat cu valențe progresiste. Sau neomarxiste.” (Dan Andronic)
Pe acest fond mi-a venit în minte ”Marele Inchizitor” - celebrul personaj Dostoievskian, pe care l-am alăturat sinistrului cezar Bolojan, ”Marele Jupuitor” neomarxist.
Există o liniște comună între două figuri care, la prima vedere, par despărțite de secole și de decoruri: ”Marele Inchizitor” și ceea ce, fără prea mult efort, am putea numi ”Marele Jupuitor”, politicianul neomarxist care nu mai are nevoie de sânge vărsat în piață pentru a-și afirma puterea, ci de un mecanism mult mai eficient, mai rece, mai invizibil, prin care își distruge și consumă propriul popor.
Marele Inchizitor din parabola lui Dostoievski nu este, în fond, un monstru în sensul banal al cuvântului, ci un administrator al slăbiciunii umane. El nu crede că omul poate suporta libertatea, și de aceea îi oferă, în schimb, o iluzorie siguranță. Adică liniștea unei ordini în care răspunderea dispare. Gestul lui nu este unul impulsiv, ci unul calculat, aproape paternal, în care cruzimea se ascunde sub masca grijii. El nu distruge omul, ci îl eliberează de povara de a fi om, reducându-l la o ființă care acceptă să fie condusă în schimbul sărăciei.
Marele Jupuitor nu mai are nevoie nici măcar de această justificare teologică sau morală.
El operează într-o lume în care limbajul s-a golit de sens, iar promisiunile nu mai trebuie nici măcar crezute pentru a funcționa. Dacă Inchizitorul îi oferă omului pâine pentru a-i lua libertatea, Jupuitorul îi ia pâinea însăși și îi oferă, în schimb, iluzia că o va primi mâine, într-un viitor mereu amânat, mereu recalibrat prin grafice, procente și discursuri sterile. El nu mai spune: „nu poți duce libertatea”, ci sugerează, cu o indiferență aproape tehnică, că libertatea există, dar că realitatea economică impune sacrificii temporare, inevitabile, necesare.
Diferența dintre cei doi nu este, așadar, de natură, ci de grad de cinism și de rafinament al instrumentelor. Inchizitorul își asumă puterea în mod deschis și, într-un fel pervers, coerent: el știe ce face și de ce face. Jupuitorul, în schimb, își ascunde intenția în spatele unui limbaj tehnic, al unor reforme, al unor „aliniamente”, al unei retorici în care responsabilitatea se dizolvă în proceduri și în imperative abstracte. Dacă primul condamnă libertatea pentru a proteja omul de ea, al doilea o invocă permanent tocmai pentru a-și legitima acțiunile care o golesc de conținut.
Și totuși, ceea ce îi unește este o intuiție comună, aproape infailibilă: omul obosește. Obosește să înțeleagă, să judece, să se opună. Inchizitorul exploatează această oboseală oferindu-i certitudini, Jupuitorul o exploatează multiplicând confuzia întru sărăcirea cruntă a propriului popor. Primul spune: „nu mai trebuie să gândești, gândește Biserica pentru tine”; al doilea spune: „ai toate informațiile, dar ele sunt atât de multe și de contradictorii încât nu mai contează ce crezi”. În ambele cazuri, rezultatul este același: o formă de supunere care nu mai are nevoie de forță brută pentru a se menține.
Există, însă, o diferență mai subtilă și poate mai tulburătoare.
În fața lui Hristos, Marele Inchizitor are un moment de tensiune autentică, un fel de dialog interior, chiar dacă finalul este unul al refuzului. El recunoaște, măcar implicit, că există o altă măsură a omului, una pe care el a ales să o sacrifice. Marele Jupuitor nu mai are nici acest rest de conștiință; pentru el nu există un Hristos care să-l privească în tăcere, nici o instanță care să-i tulbure certitudinile. El funcționează într-un univers complet imanent, în care singura măsură este eficiența, iar succesul se calculează în termeni de control și de profit.
De aici provine și forma diferită a distrugerii pe care o exercită. Inchizitorul creează o umanitate infantilizată, dar stabilă, în timp ce Jupuitorul produce o umanitate epuizată, fragmentată, mereu în pragul unei crize care nu se mai consumă niciodată complet, ci se prelungește indefinit. Dacă primul închide omul într-o ordine rigidă, al doilea îl ține într-o instabilitate permanentă, în care adaptarea devine singura virtute, iar memoria, un obstacol.
Marele Jupuitor duce mai departe lecția
În această paralelă, poate cel mai neliniștitor nu este faptul că cele două figuri există, ci faptul că ele nu sunt, de fapt, opuse, ci complementare. Marele Inchizitor pregătește terenul, arătând că omul poate fi convins să renunțe la libertate pentru confort, iar Marele Jupuitor duce mai departe lecția, demonstrând că nici măcar confortul nu mai este necesar, că este suficientă promisiunea lui, repetată suficient de convingător.
Dar undeva la capătul acestei continuități, rămâne întrebarea pe care nici unul dintre ei nu o mai formulează, dar care persistă ca o umbră: dacă omul a acceptat să fie condus în ambele cazuri, nu cumva problema nu este doar la cei care conduc, ci și la disponibilitatea, tăcută și adesea inconștientă, de a fi condus până la capăt?
Unelte docile ale vânzătorilor de țară
Chiar și cînd televizorul e dat prea încet ca să înțelegi exact ce se spune și totuși suficient de tare încât să nu poți ignora, îți dai seama de marea minciună a slugilor Marelui Jupuitor. Unelte docile ale vânzătorilor de țară. Imaginea tremură ușor, ca și cum și-ar fi pierdut răbdarea, în timp ce pe ecran un tânăr profesor, cu o barbă atent calculată și cu acea siguranță ușor rigidă a omului care nu a plătit încă prețul propriilor idei, vorbește despre cât de bună e guvernarea jupuitorului, cu o voce calmă, aproape mângâietoare, explicând că oamenii, în fond, nu mai caută adevărul, ci stabilitatea, și că aceasta trebuie înțeleasă, gestionată, integrată în mecanismele societății moderne.
Dacă ar intra acum Marele Inchizitor pe ușă, nu ar mai avea nevoie să spună nimic, ar putea să se așeze liniștit pe un scaun, să privească ecranul și să dea din cap, nu aprobator, ci mai degrabă recunoscător, ca cineva care vede cum munca lui a fost preluată, rafinată și dusă mai departe fără efortul și riscurile pe care le presupunea odinioară.
Oamenii vorbesc despre lucruri mici
Profesorul fără operă continuă, desigur, cu acele cuvinte care nu mai aparțin nimănui, dar pe care toți le folosesc, despre „complexitatea lumii contemporane” și despre eterna „nevoie de stabilitate”, iar moderatorul îl ascultă cu o atenție aproape ceremonioasă, intervenind doar pentru a-l ajuta să-și ducă frazele la capăt, ca și cum adevărul ar fi fost deja acolo, complet, rotund, fără resturi, fără fisuri, iar rolul lor nu era să-l caute, ci doar să-l distribuie în porții suportabile.
Oamenii vorbesc despre lucruri mici, despre prețuri, despre vreme, despre cineva care nu mai răspunde la telefon, și ai senzația că nimic din toate acestea nu se contrazice, că există o continuitate perfectă între discursul de pe ecran și oboseala din gesturile celor din jur, între siguranța profesorului - sluga Marelui Jupuitor și felul în care cineva își frecă fruntea fără să știe de ce.
Inchizitorul ar fi, totuși, puțin neliniștit, nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că lucrurile au devenit prea ușoare, prea lipsite de rezistență, pentru că nu mai există acel moment de tăcere în care cineva ar putea spune nu, nu mai există acea clipă de ezitare care să dea greutate alegerii, iar libertatea, despre care se vorbește atât de fals și liniștit, pare deja consumată. Lucrul cel mai neliniștitor este că nu că există un Inchizitor, nici că există un Jupuitor, ci că, între ei și noi, nu mai e nici o distanță vizibilă, doar un ecran, o voce calmă și o lume care învață, pe nesimțite, să nu mai pună întrebări.
Singurul Partid consecvent rămâne Uniunea Prostituatelor Maghiare din România.
(Aici mă refer la conducerea partidului !). Dl. Kelemen ar intra oriunde, în orice bordel politic doar pentru a rămâne la putere, în timp ce privește cu gura căscată spre o Ungarie modernă care, vorba lui George Miloșan -, pare desprinsă din paginile nostalgice ale lui Ferenc Molnár, unde onoarea se câștiga în bătălii purtate pe maidane prăfuite, sub jurăminte de loialitate absolută. Astăzi, simbolistica „băiatului din strada Pál” – cel care pornește de jos, înarmat doar cu ambiție și un sentiment acut al apartenenței – s-a mutat de la periferia spațiului politic budapestan direct în somptuoasa aulă a puterii.”
Doar că dl Kelemen n-are stofă de Nemecsek Erno…
