Opinii EVZ
Inițiativa americană în Siria: Relansarea conflictelor din Orientul Mijlociu | PULSUL PLANETEI
Una dintre consecințele atacului de retaliere lansat de către SUA în Siria, ca urmare a utilizării de către regimul Bashar al Assad, susținut de Rusia, a atacului cu arme de distrugere în masă, arme chimice, asupra propriei populații, este aceea a unei acțiuni afirmative de interes marcat explicit, de către Statele Unite.
Este cea mai clară desprindere de ideea unei Americi retractile și închise în propriul continent, dezinteresată de lume și preocupată de agenda internă. Dacă cineva a avut temeri reale în această direcție, răspunsul îl avem foarte clar: o Americă măreața astăzi este doar o Americă implicată la nivel internațional.
În al doilea rând, acțiunea SUA reprezintă și o declarație de intenție extrem de clară în privința contestării status quo -ului în Siria. Și nu e vorba aici despre contexte mai largi din Orientul Mijlociu, asupra cărora vom reveni, ci strict despre conflictul din Siria. Astfel că, regiunea controlată de regimul lui Al Assad și de Rusia nu este un dat, nu e considerată decât o achiziție vremelnică, de război, obținută inclusiv printr-o serie de atacuri cu armă chimică la adresa populației și a insurgenței. Deci e contestată de plano. Această parte a „Siriei utile” nu va intra în negocierile de pace în acestă formă, deci SUA revendică, pe lângă propriul loc la masă, și începerea negocierilor de la o altă postură pe teren (lucru subliniat deja de înalții responsabili politici și militari americani).
În al treilea rând, Bashar al Assad însuși este astăzi contestat. Dacă în urmă cu o săptămână, exista posibilitatea ca nimeni să nu se mai agațe de această condiție a eliminării lui Assad din viitorul Siriei, astăzi prezența sa la negocieri și în orice formula de tranziție e exclusă. El însuși a ieșit public în interviuri pentru a spune că nu se poate negocia cu opoziția, că varianta unui federalism cu kurzii e, de asemenea, inacceptabilă, și că doar victoria împotriva rebelilor e o variantă pe care o ia în considerație. Azi Assad nu mai e parte a soluției, mai rău, nici măcar ieșirea din spațiu, cu tot cu averea, în refugiu, la Moscova, nu mai eacceptabilă Occidentului, ci numai prezentarea sa în fața Tribunalului Penal Internațional pentru crime de război.
Siria e deja un nod Gordian ce reunește toate categoriile de trupe pe teren: mai întâi trupele proprii ale SUA și Rusiei, trupe regulate, tancuri, anti-aeriană și trupe speciale, apoi Turcia, cu propriile trupe pe zona cu lățime de 100 km la vest de Eufrat.
Lângă trupele americane, trupele Forțelor Democratice Siriene, majoritar kurde, care privesc războiul împotriva terorismului și a Daesh/ Stat Islamic ca pe propriul Război de independență, pentru crearea propriului stat. Și Turcia are Armata Siriană Liberă și proprii săi rebeli turkmeni, arabi sirieni, suniți cu toții, dar apără și principiul ca zonele ocupate de diferitele etnii și secte înainte de război să fie conservate, deci turkomanii și arabii, la fel kurzii și allawiții, ca și druzii, creștinii maroniți sau alte etnii mai mici, să-și păstreze răspândirea etnică. La nivelul actorilor regionali, nu trebuie să uităm intervențiile israeliene, urmează trupe și proxy iranieni, miliții șiite irakiene, Hezbollahul libanez și armata allawită, dar și opoziția susținută de Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Rezultatul e maxima complicație etnică-sectară-confesională. Dar poate subiectul cel mai important marcat de atacul american în Siria este afirmarea tranșantă și puternică a repunerii în discuție a liniilor de demarcație și influențelor statuate în ultimii ani în tot Orientul Mijlociu. SUA sub Trump reafirmă doctrina intervenționismului ca tip de instrument și acțiunea militară ca pârghie, mai mult sau mai puțin unilaterală, dacă e să discutăm tezele Rusiei și Iranului, perdanți de poziție în aceste intervenții: unilaterală prin decizie potrivit interesului național american și prin acțiunea asumată exclusive de SUA, dar deloc unilaterală prin coordonarea cu aliații și informarea celorlalți actori de pe teren, în primul rând Rusia.
Mă întreba cineva zilele trecute dacă va fi pace în Orientul Mijlociu. Da, probabil, la stabilizarea regiunii. Dar acțiunea de joi noapte a Washingtonului anunță reașezare, repunere în discuție a situației, schimbarea situației pe teren care nu se face decât prin război și confruntare militară, iar procesele de pace vor pleca de la noile realități după reașezare, că și-o doresc sau nu actorii care credeau că au împărțit regiunea și au forțat o pace separată la Astana – Rusia, Iran, la care s-a alăturat, conjunctural, și Turcia.
Recomandările noastre
