Evenimentul Zilei > EVZ Special > Reportaj despre cea mai deprimantă meserie din lume. N-ați vrea să faceți așa ceva
Reportaj despre cea mai deprimantă meserie din lume. N-ați vrea să faceți așa ceva

Reportaj despre cea mai deprimantă meserie din lume. N-ați vrea să faceți așa ceva

Directorul de îngrijiri Cezar Huțu lucrează de la 8 dimineața la 11 noaptea, la Spitalul „Sf. Sava”, ultima stație pentru bolnavii de cancer aflați în ultima fază. Celebrul film „Bucket List” este jucat pe viu, zilnic, de acesta: el se ocupă de lista dorințelor celor care știu că vine sfârșitul. E cea mai dură slujbă din lume.

În 1970, scriitorul rus Aleksandr Soljeniţîn a luat premiul Nobel pentru literatură cu romanul „Pavilionul Canceroşilor”. Anii au trecut, medicina a evoluat incredibil, însă pentru cei afectaţi de această boală necruţătoare, finalul e la fel de trist ca acum 40 de ani.
La Iaşi, la spitalul „Sf. Sava”, există o secţie privată de îngrijiri paliative, de ameliorare a suferinţei pentru pacienţii fără nicio şansă de vindecare. E ultima haltă înaintea morţii. Sună cinic, dar nu mai cinic decât destinul însuşi al acestor suferinzi.
„Te ridică din nimic”

Cum a ajuns un bătrân cu ochii albaştri să se simtă mai puternic decât un câine de tras sania când, cu şase luni în urmă, lâncezea paralitic. „Am atâta forţă în mâna dreaptă că aş putea să omor un om”, spune domnul P., 87 ani, pacient al secţiei de Îngrijiri Paliative, de la Spitalul „Sf. Sava”.
Fost inspector de spitale, pacientul P. a nimerit la pensie tot într-un spital, de data asta adus pe targă. „Am avut şoc neuro-cardio respirator”, îşi aminteşte pacientul.
Medicii şi asistenţii ştiu că a venit cu „accident vascular cerebral”, fără multe şanse de supravieţuire. Având un fiu emigrat în Canada, domnul P., fost medic la Bucureşti în cadrul Ministerului Sănătăţii, a ajuns la mila rudelor din Iaşi, oraşul studenţiei sale. Sora şi nepotul său îl vizitează săptămânal şi îl întreabă de sănătate. „Stau foarte bine cu sistemul muscular”, le zice el.
În rest, bătrânul îşi umple zilele cu omenia personalului din spital şi cu exerciţiile de la „maşina” din „splendida” sală de recuperare. 
 
Spirit puternic

Îi place să privescă pe fereastră, la Cetăţuia, mănăstirea cu crucea luminată. Poate să umble doar sprijinit pe un cadru metalic şi, oricum, din spital nu mai iese decât însoţit de asistent. Ultima dată a mers în Copou, a cerut la plimbare căci i se făcuse dor de parcul lui Eminescu.
„Domnul P. reprezintă un caz fericit”, spune Cezar Florian Huţu, directorul de îngrijiri. „S-a obişnuit cu ideea că fiul lui nu este aici şi că soţia i-a murit. Datorită spiritului său a reuşit să se ridice”. Iar pacientul P. ascultă cuminte, neutru şi intevine sever de crezi că-i o glumă: „Unii colegi de-ai mei din salon sunt nişte destrăbălaţi”. Ce deranj să mai facă nişte bolnavi în fază terminală?
Iureş în Finală

Unii pacienţi adună prin sertarele de lângă pat tot felul de fleacuri ca Lischman, evreul de legendă din Hârlău. „Ţin toate nimicurile în noptieră şi le e foarte greu să se despartă de ele, vorbim despre obiecte care pot deveni sursă de mizerie”, precizează Cezar Florian Huţu, directorul de îngrijiri. 
Altă sursă de „iureş” între pacienţi sunt meciurile de fotbal. În fiecare salon, există televizoare, LCD-uri cu telecomandă. „Am avut şi incidente că se mai ciondăneşte un pacient cu altul pentru vreun program. Când a avut loc finala Champions League în tot spitalul se auzea meciul. La fel şi la Cupa României, etajele cu pacienţi vuiau, unii rapidişti, alţii dinamovişti”, spune directorul.

Niciun miracol

Unii au înţeles faptul că secţia de Îngrijiri paliative reprezintă ultima staţie a vieţii lor, alţii cred că au intrat într-un salon ca oricare altul. Directorul de îngrijiri explică: „Pacientul vine la noi în momentul în care nu mai are nicio schemă terapeutică aplicabilă. Într-un spital cu terapie intensivă, e nevoie de costuri enorme pentru întreţinerea unor asemenea pacienţi. Familia ne caută şi ne întreabă: "Mâine ni-l dă acasă. Ce să facem? Noi nu ştim să-l îngrijim”.

Aproape de cer

Undeva, la etajul nouă se află o rezervă specială cu două paturi pentru pacienţii care-şi trăiesc ultimele clipe. Sunt urcaţi mai aproape de cer. Acolo, mor feriţi de ochii foştilor colegi de salon. „S-au mai întâmplat şi cazuri când pacienţii au decedat în salon, instantaneu, în câteva minute s-au stins şi atunci folosim paravane clasice, încercăm măcar vizual să îi protejăm pe cei în viaţă. Avem un contract cu o firmă de pompe funebre, pe care ne bazăm mult”, explică directorul.
Cartofi cu usturoi

Băuturi alcoolice nu au voie să consume, iar cine mai fumează poate ieşi pe terasă. Uneori merg duminica la biserică, alteori mai vine pe la ei un preot de caritate. „De Paşte i-am împărtăşit pe toţi. La 5 dimineaţa toţi erau spălaţi aranjaţi, nemâncaţi, aşteptau Sfânta Împărtăşanie. Pentru ei contează enorm latura religioasă”, îşi aminteşte Huţu.
Ultima lor dorinţă, în general, se referă la mâncare, vor să consume ceva înainte să plece definitiv. Şi imediat în bucătăria proprie a spitalului se încearcă satisfacerea ultimului „moft”. Nu cer icre negre. „O pacientă, Dumnezeu s-o ierte, a vrut cartofi cu usturoi. S-au pus la fiert cartofii, s-a făcut repede mujdei şi pacientul a mâncat”, spune directorul.
Mai apare şi dorinţa că vor să moară în patul lor, caz în care, cu acordul familiei, muribundul ajunge de urgenţă acasă. Cel mai tânăr pacient al spitalului „Sf. Sava” a avut vârsta de 38 de ani şi a venit cu neoplasm renal şi multiple metastaze. Cel mai mult a rezistat sub paliative un fost şofer, opt luni. Iar cel mai puţin, un bolnav cu accident cerebral, doar două ore de la internare.
Foc continuu

Spitalul „Sf. Sava” (foto) are internet wireless pe toată clădirea, zece etaje, o capacitate de 105 paturi, saloane si rezerve, 86 paturi la îngrijiri paliative, 16 paturi la recuperare şi 3 paturi la spitalizare de zi. 130 de angajaţi îngrijesc pacienţii cazaţi pe 6 etaje.
Etajele 8 şi 9 reprezintă un tampon pentru perioada când saloanele de jos intră în curăţenie generală. Pe tură, 16 asistenţi plus patru brancardieri, asigură îngrijirea la foc continuu, iar medicii stau de gardă la domiciliu.
De când a fost deschis spitalul, în iulie anul trecut, Cezar Florian Huţu lucrează de la 8 dimineaţa la 11 seara. Nici nu a avut timp să vadă filmul american „Bucket List”, despre doi bolnavi de cancer, care evadează dintr-un spital să îşi împlinească ultimele dorinţe. Şi oricum, după o zi alături de muribunzi, filmul hollywoodian pare telenovelă.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.