Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Vin sărbătorile. A fost Schimbarea la față și pentru prima dată după mult timp, nu mă mai gândesc la ele ca la un pretext de rugăciune și întâlnire cu cei dragi, ci ca la un termen-limită, pentru că știu că voi ajunge în fața preotului și nu voi mai putea ascunde nimic în spatele frazelor, iar ceea ce mă neliniștește nu e atât lista păcatelor „clasice”, cât acest gând care mă însoțește aproape zilnic.
În situația de dezastru general al țării în care am ajuns conduși de un prim-ministru care a distrus liberalismul amanetându-l contra vechilor idei ale lui Marx și de un partid de neterminați care reprezintă 10% dintre români, mă paralizează gândul la falsitatea acestor neobăsiști recrutați din rezervele de cadre ale ELSA, la înțelegerile lor obscure, la felul în care par să-și asigure liniștiți bunăstarea lor, a neamurilor, a întregii găști, lăsând în urmă, fără rușine, cadavrul unei națiuni care, într-un fel sau altul, încă îi suportă.
După canoanele creștine, nu simplul gând este păcatul
Mă întreb, cu o sinceritate pe care nu o mai pot amâna, (specifică mediocrilor, așa cum sunt eu), dacă ceea ce mă apasă nu este doar conținutul acestui gând, ci felul în care mă lipesc de el, cum revin la el cu o plăcere amară, cum îl rostogolesc în mine până devine aproape o formă de hrană, și dacă nu cumva aici începe problema, pentru că nu mai e doar o constatare, nici măcar o indignare, ci o patimă, o încrâncenare care mă consumă și, în același timp, mă ține într-o stare de emoție amară, din care nu mai vreau, de fapt, să ies.
După canoanele creștine, nu simplul gând este păcatul, nu faptul că văd răul sau că îl numesc, ci consimțirea la acest rau maladiv, pastrarea lui în viata mea, felul în care îl cultiv, îl repet, îl transform în judecată continuă și, mai ales, în lipsă de iubire, pentru că ajung să nu mai văd in ei oameni, ci doar caricaturi, să nu mai las loc pentru nimic viu, ci doar pentru această imagine fixă, aproape confortabilă, a degradării generale.
Întrebarea mea, pe care va trebui s-o spun simplu, fără înflorituri, este dacă nu cumva păcatul meu nu e că gândesc astfel despre ei, ci acela de a mă hrăni din acest gând, că nu mai știu să-l las să treacă, că nu mai pot privi fără să judec și fără să mă închid, și că, în loc să mă doară cu adevărat, această lume a devenit pentru mine un fel de confirmare zilnică a unei mizantropii în care m-am așezat prea comod.
Întotdeauna m-am întrebat ce anume discută politicienii români între ei, dar mai alescând sunt convocați în fața stăpânilor neomarxiști de la Bruxelles, Paris șamd…
Dar am aflat recent că există un tip de magie rece, aproape clinică, în felul în care tehnologia modernă îți poate reda o voce pe care istoria a încercat s-o îngroape sub ruine, fum și stenograme.
Documentarul acela de pe History, în care o conversație e „citită” după mișcarea buzelor și apoi reconstituită ca sunet, conversații la Obersalzberg, în jurul lui Hitler și al apropiaților lui, cu Eva Braun undeva în cadru ca o prezență domestică în vecinătatea abisului, te lovește tocmai prin această alăturare indecentă între banal și monstruos, pentru că nu vezi doar uniforma, nu auzi doar discursul pregătit pentru mulțimi, ci surprinzi intimitatea puterii în halatul ei de casă, și dincolo de acea intimitate se ghicește mecanismul, acel fel de a vorbi în care cineva se obișnuiește să fie centrul încăperii, să fie axa, să fie gravitația, iar ceilalți, fie că se numesc Bormann, fie că sunt figuri precum von Papen, se mișcă într-o geometrie a aprobării, a prudenței, a interesului, a fricii, a servilismului care se prezintă drept realism.
Există stăpâni și există supuși
Și atunci îți vine, aproape inevitabil, gândul acesta vinovat - un mare păcat, cred, - pe care îl spui fără să-l ascunzi: ce frumos ar fi să existe un film asemănător, nu despre trecutul închis în manuale, ci despre prezentul care încă se joacă, un film care să ia lumea noastră politică și s-o arate nu în momentele în care se amenință unii pe alții de ochii lumii cu ieșirea de la guvernare, nu în decorul de conferință de presă, nu în lumina plată a promisiunilor, nu în întâmplările lustruite ale „vizitelor oficiale”, ci în spatele ușilor, în acele minute în care limbajul devine altul, în care spatele se curbează fără să se vadă, în care se negociază dezastrul a milioame de oameni, sau în care o frază spusă către Ursula von der Leyen sau către alți mari administratori ai ”centrului” european ar putea trăda, printr-o clipire, printr-o ezitare, printr-o mișcare a buzelor, ceea ce nu se va recunoaște niciodată în public, anume că există stăpâni și există supuși, există cei care dau tonul și cei care îl repetă, există cei care pot amâna și cei care pot doar spera, există cei care scriu regulile și cei care le numesc, ca să se apere de umilință.
Cum s-a negociat în secret și semnat anihilarea energetică și agricolă a României
Îmi amintesc clar cum Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a refuzat să furnizeze informații cu privire la modul în care a fost redactat și negociat celebrul Plan Național de Redresare și Reziliență (PNRR), respectiv anexele acestui plan. Autorul, USR-istul Cristian Ghinea, a secretizat aceste informații care, cred eu, consemnează începutul prăbușirii economice a României.
Miile de mineri rămași acum fără serviciu sunt, și ei, cazuri de mutilare ale societății și economiei românești, sub bagheta USR. Dacă s-ar fi făcut înregistrări, ca în cazul documentarului de pe History, cel cu întâlnirile politice filmate ale lui Hitler, am fi putut citi pe buzele actorilor români, dar mai ales din dialogurile frecvente cu stăpânii de la Bruxelles, cum s-a negociat în secret și semnat anihilarea energetică și agricolă a României. Ar fi fost relevante, mai ales acum, când dl Nicușor Dan pare să fi înțeles ce nenorocire a însemnat Green Deal-ul pentru Europa…
Tocmai aici începe adevărata neliniște, nu în ceea ce știm, nici măcar în ceea ce bănuim, ci în ceea ce rămâne definitiv ascuns, în acea zonă opacă a deciziei unde limbajul devine protocol, iar responsabilitatea se dizolvă în formule tehnice și în tăceri complice, perfect administrate.
Astfel încât, dacă într-o zi am putea, cu ajutorul aceleiași tehnologii indiscrete, să reconstruim mișcarea buzelor din spatele ușilor închise de la Bruxelles și București, nu am descoperi, probabil, nici mari trădări rostite cu emfază, nici scene dramatice de capitulare, ci mai curând o succesiune de fraze cuminți, de acorduri „inevitabile”, de justificări reci, aproape plictisite, în care fiecare își joacă rolul fără să pară că decide ceva esențial, și tocmai această banalitate a limbajului, această neutralitate administrativă ar deveni, retrospectiv, cea mai apăsătoare dovadă că marile rupturi nu se produc prin strigăt, ci prin trădare, prin consens tăcut.
Răul are voce
Ar fi, poate, mai greu de suportat decât orice reconstituire a unor epoci declarate monstruoase, pentru că acolo răul avea o voce, un chip, o intenție recognoscibilă, pe când aici el se strecoară în politețea documentelor, în expertiza fără tremur, în acea gramatică oengistă a necesității care nu admite ezitare, și dacă am putea citi cu adevărat pe buzele celor care au negociat, nu am afla doar ce s-a spus, ci mai ales ceea ce a lipsit cu desăvârșire — îndoiala, frica de consecințe, scrupulul — iar această absență ar rămâne, poate, singura arhivă sinceră a unei epoci care a ales să decidă fără să se mărturisească.
Într-un asemenea film, care ar trebui să fie tot atât de înspăimântător prin simplitatea lui, nu te-ar îngrozi neapărat conținutul concret al discuțiilor, pentru că politica, de tip ONG-Soros, în esența ei, e plină de formule, de cifre, de proceduri, de interese, de compromisuri, ci te-ar îngrozi felul în care aceste formule devin un teatru al unui anume statut, felul în care cineva, un personaj de tip Ghinea se așază pe scaun ca și cum ar fi deja scuzat pentru orice, felul în care altcineva își caută cuvintele ca un om care cere voie să existe, felul în care se schimbă aerul din cameră când intră „cine trebuie”, și felul în care cei ce vorbesc despre demnitate la microfon devin, în intimitate, contabili ai propriei lașități, ambalată în argumente de oportunitate.
Masca verticalității și masca adaptării
Aici e miza acestui paralelism pe care îl simți și care doare: nu e vorba să amesteci epoci fără discernământ și nici să transformi mizeriile de politicieni români ori Bruxelles-ul într-o caricatură a răului absolut, fiindcă asemenea analogii, când sunt aruncate ca pietrele, ajung să înlocuiască gândirea, ci să înțelegi un mecanism al trădării, care rămâne surprinzător de stabil, mecanismul prin care omul politic, când iese în lume, își pune masca verticalității, iar când intră în anticameră, își pune masca adaptării, și ambele măști, în timp, îi mănâncă fața, până când nu mai știi dacă acel om a avut vreodată o expresie proprie sau doar a împrumutat-o de la cel mai tare din încăpere.
Documentarul acela cu Hitler la Obersalsberg funcționează ca un fel de lupă morală, fiindcă te obligă să vezi că răul, înainte de a fi crimă, e adesea conversație, iar conversația, înainte de a fi istorie, e un obicei, o rutină, un mod de a fi împreună, o atmosferă în care unii își permit să decidă destinul altora cu aceeași voce cu care cer o cafea, și tocmai de aceea fantezia ta – aceea de a vedea reconstituită după buze discuția dintre ai noștri și „stăpânii neomarxiști” de la Bruxelles – este, dincolo de polemica ei, o sete de adevăr scenic, o dorință ca ipocrizia să nu mai aibă unde se ascunde, ca teatrul democratic să fie dublat de culise, ca cetățeanul să nu mai fie condamnat să trăiască doar din comunicate și zâmbete, ci să audă ce se spune când nu se filmează.
Un film în care realizezi că nu poți să nu fii surprins zilnic de stupiditatea celor care conduc România ca slugi ale progresismului european.
Și totuși, dacă un astfel de film ar exista, bănuiesc că n-ar avea finalul pe care ți-l promite indignarea, fiindcă n-ar oferi satisfacția simplă a unei vinovății distribuite limpede, ci ar arăta ceva mai deprimant și mai adevărat, anume că umilința politică e rar un act teatral unic și spectaculos, ci o sumă de concesii și trocuri mici, o sumă de fraze înghițite, o sumă de tăceri acceptate, o sumă de „înțelegeți contextul” repetate până când contextul devine o scuză universală, iar omul ajunge să îngenuncheze fără să simtă că a făcut-o, pentru că i s-a explicat, pas cu pas, că aplecarea e înțelepciune și că verticalitatea e infantilism.
Așa că, partea cu adevărat înspăimântătoare dintr-un asemenea documentar despre prezent n-ar fi imaginea genunchilor, ci imaginea fețelor care nu mai au nimic de ascuns, pentru că și-au internalizat servitutea ca pe o virtute, și atunci, chiar dacă tehnologia ar citi perfect buzele, chiar dacă ar reda impecabil fiecare silabă, adevărul ar rămâne același: nu cuvintele sunt secretul, ci tonul, nu propozițiile sunt cheia, ci obișnuința de a vorbi de sus sau din genunchi, iar acest obicei, când se instalează într-o clasă politică, devine un fel de destin colectiv, o lecție transmisă mai departe ca o moștenire rușinoasă, pe care fiecare o numește „responsabilitate”, ca să poată dormi.
De aici vine și amărăciunea mea, acel „ce frumos ar fi” spus cu dinții strânși, fiindcă nu ceri doar o demascare, ci ceri o dovadă că nu ești nebun când simți diferența dintre discurs și culise, dintre suveranitate invocată și suveranitate negociată, dintre mândria de decor și frica reală, și, mai ales, ceri să nu mai fim ținuți la ușă ca niște copii, în timp ce „maturii” își împart lumea, pentru că un popor e condamnat nu doar atunci când e mințit, ci și atunci când e infantilizat, iar infantilizarea, spre deosebire de minciună, are darul de a deveni caracter.
Ori, gândul acesta al mizerabilei înțelegeri șoptite, peste cadavrul poporului, între cei care conduc România este deja un mare păcat și am să-l mărturisesc…
