Reporterii "Evenimentului zilei" s-au înscris, pentru trei zile, ca voluntari în campaniile celor două aspirante la un fotoliu de deputat. Bucureşti, Piaţa Drumul Taberei.

Adică Piaţa Moghioroş, cum era denumită pe vremea comuniştilor. Pe mijloc, linia tramvaiului 41, de-o parte piaţa din care răsare, în prim-plan, o suită de shaormerii. Câteva magazine, nu prea multe, aglomeraţie ca în orice intersecţie respectabilă din Capitală. Plus parcul.   Transformat, pentru câteva săptămâni, din loc de plimbări cu familionul în bază electorală. Asta este zona pe care opt politicieni, aspiranţi la un loc de deputat în viitorul parlament, însă organizaţi, pentru moment, în Colegiul 25, o văd în termeni de voturi, procente, preferinţe.

Printre aceştia, câteva nume. S-ar putea să le fi auzit, de pe la televizor, fie că sunteţi admiratori ai talk-show-urilor politice, muzicii uşoare româneşti sau luptelor de K1 de la miezul nopţii: Elena Udrea, Luminiţa Anghel sau Cătălin Zmărăndescu.

În planul secund, câteva persoane despre care trecătorii de prin zonă nici nu prea au auzit, deşi alegerile dau cu şpiţul în uşă: inginerul Radu-Horaţiu Munteanu, conferenţiarul universitar Vasile Niţescu sau medicul Sorin-Marian Paveliu.

Ce uneşte toată această ecuaţie forţată? Promisiuni, pixuri, covrigi, afişe, interese de cartier, spionaj electoral amatorist, şi lista poate continua. Pe scurt, campania electorală la români. Criteriile de selecţie

Reporterii EVZ au încercat să afle secretele desfăşurării de forţe din spatele nevoii de voturi în interiorul a două partide politice: PDL şi PSD. Ar fi trebuit să fie şi PNG-ul, dar candidatul formaţiunii, Cătălin Otto Zmărăndescu, ne-a refuzat constant pe motiv că ar fi ocupat. Apoi, într-o seară, l-am văzut la televizor împărţind pumni părinteşte şi echitabil suporterilor din galeria echipei Steaua.

Aşa că au mai rămas două persoane. Doamne, ambele: Elena Udrea (PDL) şi Luminiţa Anghel (PSD). Esenţiale în alegerea dânselor au fost notorietatea, chiar şi la un nivel popular, dar şi doctrinele politice promovate, complet opuse, se zicea. La finalul experimentului, niciunul dintre cei implicaţi în experimentul electoral nu ştia însă care sunt acestea. Şi asta pentru simplul motiv că politica în zona Drumul Taberei este ultima aflată pe lista priorităţilor unei campanii electorale. O devansează lucruri cu mult mai importante.

LUMINIŢA ANGHEL

Cum să pierzi un candidat, dar să descoperi „spionajul“ electoral

„Bună ziua, aş vrea să-mi spuneţi ce trebuie să fac pentru a deveni voluntar pentru Luminiţa Anghel.“ Problema le ia puţin prin suprindere pe cele două doamne postate în faţa cortului roşu instalat în bucla Drumul Taberei. Mă măsoară de sus până jos, ridică din sprâncene şi mă îndrumă spre „băiatu’ care împarte pliante, mai în faţă“. Ele sunt doar angajate, „de la o firmă“, doar băiatul e de la PSD.

Acesta se încruntă puţin nedumerit când află ce vreau, dar îşi revine repede: „Sigur, sigur. Imediat“. Scoate telefonul din buzunar, dă cuiva un bip şi mă îndrumă spre maşina lui nea Mirică. „Vă duce repede cu maşina la sediu, pe Timişoarei. Acolo vorbiţi cu domnu’ Eugen.“ ZIUA I: „Aoleu, portbagajul, zboară pliantele!“ Nea Mirică răsare dintr-o maşină parcată în faţa cortului şi mă ia galant în primire. Mă pofteşte în Ticoul lui burduşit cu geci roşii şi pliante cu Luminiţa şi porneşte, mândru, spre destinaţie. Nea Mirică are 72 de ani şi e „membru PC, nu PSD“, de câţiva ani. El e, de fapt, „creierul operaţiunii cortul din bucla Drumul Taberei“ şi ceilalţi îi sunt doar ajutoare trimise de partid. Când povesteşte, nea Mirică simte nevoia să se mai uite din când în când în spate, spre mine, parcă să se asigure că mai sunt încă acolo.

Deodată, expresia feţei i se schimbă brusc şi începe să se agite: „Aoleu, s-a deschis portbagajul şi zboară pliantele!“. Trage pe dreapta, trânteşte portbagajul de mai multe ori pentru a-l convinge s-o ţină la adăpost pe Luminiţa de pe pliante şi o ia iar din loc. „Acum ajungem, mai repede ca gândul şi ca vântul“. Numai că Ticoul se îneacă pe un dâmb şi motorul moare. Nea Mirică remediază şi această problemă şi, în sfârşit, parchează maşina în faţa sediului PSD+PC de pe bulevardul Timişoara. Îi mulţumesc şi vreau să-mi iau la revedere, dar nu-i de acord. „Cum adică? Merg şi eu, să vă introduc la cine trebuie. Doar n-am venit până aici degeaba!“ Mă ia de braţ ca pe un trofeu şi păşeşte fălos în incintă. „Ea e domnişoara care vrea să se înscrie în partid şi să împartă pliante“, spune şi imediat afişează un zâmbet până la urechi. Aşa mă prezintă unei voluntare care, şi ea puţin confuză, mă ia repede la întrebări. Vorbeşte la telefon, cere să fie chemat un anume „Ionuţ“, care fumează în faţa sediului împreună cu mai mulţi simpatizanţi ai partidului. Vine Ionuţ, preia receptorul, dar nici el nu rezolvă situaţia apărută din senin. E chemat şi „Domnu’ Eugen“, care discută cu cei doi în şoaptă. Deodată, camera pare să se lumineze când „domnu’ Eugen“, tot un zâmbet, din cealaltă parte a camerei, ridică mâinile victorios şi mă întreabă: „Deci vreţi să munciţi pentru Luminiţa Anghel? Gata, sunteţi voluntar! Nu e nevoie să fiţi şi membru de partid. Vă anunţăm când avem acţiuni“. ZIUA II: „Pentru tine am ceva mai special“ În sediul de campanie al PSD, din cadrul organizaţiei sectorului 6, e linişte. Nimeni nu se agită, nici un telefon nu sună. N-ai zice că a început campania de două săptămâni, dacă n-ar fi zecile de afişe şi pliante ce zac pe mese, pe scaune, pe jos, peste tot. „Bună ziua. Cu cine pot vorbi despe voluntariat? M-am înscris deja la domnul Eugen, pe bulevardul Timişoara, pentru Luminiţa Anghel.“ „Vorbiţi cu domnul Nedelcu, el se ocupă.“ Costel Nedelcu, candidatul PSD la Colegiu 11 Senat, e mai tot timpul la sediu.   E la costum şi are trei telefoane: când sună unul, le scoate pe toate trei din buzunar. Mă trimite să iau loc în spatele sălii şi îşi continuă apoi pledoaria, ţinută în faţa unui bărbat, despre grafica unor noi calendare: „Să dai scrisul mai în jos, că prea mi l-ai pus în cap“. Au trecut cam 20 de minute de când aştept pe scaun, fără să mă întrebe cineva, ceva. Candidatul dă să se îndrepte spre mine, dar un pensionar intră pe uşă. Iar pensionarul are ceva de spus: se poate conta pe dânsul. „O să fiţi câştigător pentru că mă cunoaşteţi pe mine!“ Costel Nedelcu încearcă să se arate încrezător, dar nu prea reuşeşte. „Bine, bine, dar pe câte voturi să contăm cu ajutorul dumneavoastră?“ „Ehe, pe multe. Că eu cunosc mulţi pensionari în zonă.“ Acum candidatul începe să se arate cu adevărat interesat şi îi trece numărul într-o agendă. „Vă sunăm ca să vă ţineţi de promisiune“, îl asigură pesedistul. În sfârşit, pensionarul pleacă şi domnul Costel Nedelcu are timp şi pentru mine. Mă măsoară de sus până jos şi îşi freacă barba, reflectând la ce ar putea să mă folosească. „Pentru tine am ceva mai special.“ Ascult mai departe: „Să mergi pe la corturi, să tragi cu ochiul la cum merge treaba“. Îl întreb dacă prin „treabă“ înţelege interesul arătat de trecători. „Da, şi asta. Dar tu trebuie să fii atentă la altceva, la cum sunt distribuite pliantele, la cum comunică oamenii partidului cu oamenii simpli.“ Adică să fiu un mic „informator“. Să-mi spionez colegii voluntari sau membrii de partid şi apoi să prezint „raportul“. Candidatul mă conduce spre uşă şi mă asigură că îmi va rămâne dator. Cortul 1, de lângă supermarketul Billa, staţia Tricodava. Trei bărbaţi în vârstă, doi îmbrăcaţi în geci roşii ale PSD-ului şi un al treilea „în civil“, se ciondănesc. Mărul discordiei: istoria fotbalului. „Îţi spun eu, echipa Carmen a fost desfiinţată de partid şi din ea s-a născut Steaua“, susţine unul dintre ei. „Niciun jucător de la Carmen nu a ajuns la Steaua, aşa cum s-a întâmplat cu jucătorii de la Ciocanul care au ajuns la Dinamo“, îl contrazice celălalt. Tensiunea discuţiei este transferată şi asupra vizitatorilor. La rugămintea de a primi mai multe informaţii despre candidatura Luminiţei Anghel, mă trezesc cu un răspuns puţin răstit şi sec: „De ce n-ar candida? Ce, în Camera Deputaţilor nu există Comisie de cultură? Dumneaei e artistă, înţelegeţi?“. La Drumul Taberei 34 lucrurile sunt mai liniştite. Cele două doamne din cort, trecute de prima tinereţe, se plimbă prin faţa amplasamentului electoral, mai iau o gură de cafea fierbinte, să se încălzească.

Monotonia este spartă atunci când două ţigănci cu fuste înflorate îşi fac apariţia în faţa cortului. Una are în braţe o perdea gălbuie, „brodată manual“, şi o dă „pe un preţ de nimic“. O PSD-istă se arată interesată şi pipăie materialul. Îi spune ţigăncii să ţină de-un capăt şi să întindă. Perdeaua se arată în toată splendoarea ei, pe o lungime de câţiva metri de flori gălbui, chiar în faţa cortului roşu. Femeia cumpără pe loc perdeaua şi o aşază în cort. Plictisul cel mai mare pare să fie însă la cortul de lângă parc. Doi bărbaţi stau tolăniţi pe scaune, cu picioarele întinse. „Noi stăm doar pentru că ăia dinaintea noastră s-au bătut cu unii şi n-au mai vrut să vină“, spune unul dintre PSD-işti, râzând. Niciunul dintre ei nu e adeptul discuţiilor pe îndelete cu posibilii alegători care le vizitează cortul. „Nu stau eu să le explic, să se uite pe afişe şi pe pliante, că d-aia sunt făcute. Eu sunt adeptul la cât mai puţine discuţii“, rezumă unul dintre ei comunicarea dintre reprezentanţii politicienilor şi alegători. ZIUA III: „Toţi te ciugulesc de unde pot…“ Ziua prezentării „Raportului de supraveghere“. Domnul Costel Nedelcu nu e însă la sediu, mai are o acţiune în zonă, la biserică. Prezenţa lui într-un lăcaş religios stârneşte zâmbete în rândul celorlalţi membri de partid. „De când s-au dat comuniştii cu Biserica?“, mustăceşte unul dintre cei prezenţi.

Sala e plină de voluntari, unii adânciţi în lectura unor pliante negre, cu mesaje defăimătoare la adresa candidaţilor PDL. Printre personajele vizate, Elena Udrea, Gheorghe Udrişte sau Adriean Videanu, acuzaţi că au distrus oraşul şi s-au îmbogăţit. Câţiva membri ai staffului PSD zâmbesc diabolic când răsfoiesc pliantele. Toţi îşi dau cu părerea şi ajung la o concluzie: trebuie folosite mai târziu, să nu aibă timp PDL-iştii să reacţioneze. Într-un final, apare şi candidatul Nedelcu. După câteva minute de probleme organizatorice în care i se cere aportul, îşi îndreaptă atenţia spre mine, voluntarul trimis la spionat. Se arată dezamă git când află că oamenilor lui le arde mai mult de istoria fotbalului şi de achiziţionat perdele de la ţigănci.

„Tre’ să fie mai dinamici, nu? Asta le-am spus, dar am vrut să verific. Lipseşte intenţia bună ca să-l prezinte pe candidat“, explică pesedistul. E nervos domnul Nedelcu. Se simte neputincios, nu poate să facă totul singur. Mai rău, se simte trădat de propriii colegi: „Majoritatea sunt din partid. Au devenit mercenari toţi, că te ciugulesc de unde pot“. (Andreea Pocotilă)

Voluntar aflat la cortul PSD amplasat în staţia Tricodava: "De ce n-ar candida? Ce, în Camera Deputaţilor nu există Comisie de cultură? Doamna Luminiţa e artistă, înţelegeţi?"

ÎN ACŢIUNE. Luminiţa Anghel „prinde din zbor“ gesturile de politician PARTEA A II-A Unde reporterul EVZ îl întâlneşte pe „creierul“ campaniei electorale a Elenei Udrea şi îşi aduce contribuţia la organizarea unui spectacol deosebit

„Cu adeziunea e treabă serioasă“, avertizează de la bun început Ştefan Doroftei, stăpânul redutei portocalii din Parcul Drumul Taberei. Scoate din vraful de postere un formular pe care trebuie trecute datele din buletin şi câte ceva despre viitorul membru: locuinţă, profesie, şcoala primară şi altele.

Ceaiul din termos şi experienţa politică sunt singurii aliaţi ai lui Ştefan Doroftei. Cu ceai îşi potoleşte tusea îngrozitoare, care-l schimonoseşte, iar cu experienţa politică face faţă asaltului permanent al pensionarilor care vor ba un pix, ba un bilet la teatru, ba o sacoşă cu nimicuri. Ştefan Doroftei se descurcă, e democrat din ’96. Deşi recunoaşte că nu şi-a plătit cotizaţia de doi ani.   ZIUA I: „Una mai mare nu aveţi?“ Cu pensionara Maria Dan începe totul. Se plimbă prin faţa mesei, studiază oferta aranjată simetric: câteva fotografii mari, altele mici, cărticele cu programe electorale, nu mare lucru. Nu sunt sacoşe. Singura intrată în raza de acţiune a bătrânei îi aparţine lui Ştefan Doroftei, în care se află termosul cu ceai. „Înainte se dădeau sacoşe…“, oftează Maria Dan. Paznicul cortului este însă categoric: sacoşe nu se dau decât sâmbăta şi duminica. „Nu se dau sacoşe aşa, la cort, că am păţit-o odată: s-au dat pălării şi au sărit pe mine, să mă omoare“. Maria Dan parcă a mai căpătat curaj. Are chiar câteva sugestii de făcut, legate de pensii, trage aer în piept să zică. Ştefan Doroftei opinează însă că e mai bine să le scrie într-un formular special, care o să ajungă direct în mâna Elenei Udrea. Pensionara zice că ea chiar ţine cu PDL: vrea să-şi înscrie fiul în partid - o să vină ea cu o copie după buletin. Se concentrează apoi pe postere, câte două bucăţi cu fiecare candidat. Şi un pix, unde sunt pixurile? Sunt în geanta mare şi neagră a activistului democrat-liberal şi ies doar câte unul. Pensionara ar mai vrea o invitaţie la teatru, despre care scrie în afişul de afară. Se rezolvă. Pentru invitaţie a venit şi pensionarul Stelian Popescu. Admiră cu voce tare pixul metalic, argintiu, primit pentru a-şi trece numele. E dezamăgit când Ştefan Doroftei îi face semn disperat că e pixul lui personal, nu de la partid. Se consolează cu instrumentul de scris portocaliu şi o poză cu Elena Udrea. Totuşi, „una mai mare nu aveţi?“. ZIUA II: „Da’ să fie pozele alea cu taiorul gri“ Un vraf de materiale publicitare lucioase într-o mână, pixurile în buzunar. Întotdeauna în buzunar. „Să nu le ţii în mână, că dacă te văd, tăbărăsc pe tine!“, mă sfătuieşte Ştefan Doroftei. Nu sunt pentru oricine, ci doar pentru cei care vin să întrebe. Calendarele - la fel, doar la cerere.

Cât despre abordarea potenţialilor votanţi, mare grijă la delimitarea colegiilor: lumea vrea să ştie pe cine găseşte pe liste. Colegiul 11 - „e simplu: 1 şi 1“ - pentru Senat înseamnă tot cartierul Drumul Taberei, iar candidat e Radu F. Alexandru. La Camera Deputaţilor sunt colegiul 24, unde candidează Daniel Geantă, şi 25, al Elenei Udrea. Colegiile sunt desenate în aer, cu străzi care separă „clienţii“. Cortul PSD e puţin mai încolo, unde nişte amărăşteni împart numai hârtii. Niciun pix, nimic. Prilej pentru Ştefan Doroftei să râdă un pic de ei. „Daţi mă şi voi pixuri, că numai la mine vine lumea să ceară!“, le strigă vecinilor. PSD-iştii nu răspund la provocă ri. Nici eu - în calitate de distribuitor de pliante -, nu trebuie să răspund la provocări. „Dacă te înjură, treci mai departe, nu le zici nimic!“ În rest, mărunţişuri de la colegul său de cort: „Dai numai la cei care se uită la pliante. Să nu dai prea multe la tineri, că fluturaşii ăştia nu votează“.

Într-adevăr, Drumul Taberei pare o patrie a bunicilor la ora prânzului, tinerii sunt puţini şi foarte grăbiţi. Când întreabă ceva, tinerii - de exemplu această doamnă cu cărucior - vor lucruri concrete: „Nu vă supăraţi, scrie aici de un spital. Ştiţi unde o să fie construit?“. La ridicarea din umăr răspunde aşa: „Aha, e ca şi cu metroul, n-o să fie adică niciodată…“. Iar bătrânii se împart în categorii: puţini indiferenţi la politică şi concentraţi la nepoţi. În rest, cei supăraţi pe partid, pe Băsescu, care refuză din start orice e portocaliu şi luceşte. Cei supăraţi, care înjură sau fac glume porcoase la adresa Elenei Udrea. Apoi nehotărâţii, iarăşi destul de puţini. Răspuns: „Candidaţi sunt destui, dar nu cred că avem pe cine alege“. Entuziaştii portocalii, rarisimi: „Am luat pliante, dar mai iau. Şi noaptea dacă mă scoală, tot cu PDL-ul votez“. Pensionarii portocalii, cu argumente: „O votez pe doamna Udrea, că-i juristă. Eu am zis din start, trebuie excluşi inginerii şi medicii. Şi le mai trebuie teste de inteligenţă când candidează“. Pensionarii portocalii din lipsă de alternativă: „Cu cine să votez, cu aia care şi-a lăsat bărbatul?“. Vânătorii de calendare de buzunar cu Elena Udrea, destul de mulţi: „Vreau şi eu câteva… Dar să fie cu taiorul gri, că mai sunt de-un fel…“. Cortul PSD e trist, nici nu prea merită spionat. Câţiva tineri în roşu rebegiţi de frig, puţini pensionari aciuaţi. Ar fi vrut să aibă cortul mai aproape de vecinii „portocalii“, au trebuit însă să zică bogdaproste pentru locul oarecum izolat, într-un colţ de trotuar. „Prima oară şi-au instalat corturile lângă noi. Trebuie însă să aibă 15 metri, aşa scrie în protocolul încheiat între partide. Nu au distanţa asta nici acum, ar fi trebuit să fie în mijlocul intersecţiei…“, se arată îngăduitor „maimarele“ pedelist. Râde ştrengăreşte, face cu ochiul. „Oricum, i-am ţinut o săptămână în loc, că doar primăria (Primăria Sectorului 6 - n.r.) e a noastră“, aminteşte Ştefan Doroftei. ZIUA III: Cântări, covrigi, vin, baloane. Voie bună

Ciocolata cu ambalaj portocaliu, Maria Dragomiroiu, Cătălin Crişan şi Elena Udrea sunt vedetele de duminica asta. Candidata se învârte printre săraci şi dârdâie în ritmul muzicii. Iar ciocolata este smulsă din mâna şi punga unui activist PDL, odată cu hainele de pe el. Bărbatul încearcă să-şi facă drum spre mica scenă, dar bătrânii îl împing la fiecare pas. După ce nu mai e ciocolată, Elena Udrea vine şi ea spre scenă şi dă ochii cu electoratul. „Cum, nu veniţi la concert?“. I se răspunde cu un bombănit. Chiar în faţa scenei sunt termosuri imense cu vin fiert şi ceai şi lăzi pline de covrigi congelaţi. În lateral o echipă democrat-liberală umflă baloane, iar mai încolo se dau brichete. Pe scenă cântă Maria Dragomiroiu, într-o superbă haină de blană la care nu poate renunţa, de frig. „Uitaţi, am costumul popular pe dedesubt“, spune ea, într-o scurtă pauză. Elena Udrea urcă şi ea la sfârşitul microrecitalului, să-şi ceară scuze că se dau doar covrigi şi vin fiert. „Nu mai dăm sarmale, că iar se ia presa de noi…“ (Vlad Odobescu)

CA O VEDETĂ. Elena Udrea, într-o sesiune de autografe, printre alegători