Sufocare
Elena Georgescu Înainte de Revoluţie, se construiau blocuri între blocuri. Metoda, se pare, nu e depăşită, de vreme ce în zilele noastre se construiesc blocuri între blocurile dintre blocuri. Nici măcar cartierele de case nu au scăpat de mutilarea adusă de clădirile noi, cu cel puţin două etaje mai înalte decât media zonei, adesea parcă sprijinindu-se pe acestea.
Avem blocuri care sufocă biserici, case de patrimoniu demolate ilegal pentru a face loc unor mastodonţi de beton, dar nu avem parcări nici pentru jumătate din maşinile existente. În cele mai multe zone ale Capitalei, poţi să deţii un apartament de 120 de metri pătraţi, cu patru camere, şi tot nu te simţi proprietar, pentru că oraşul intră peste tine în casă. Nu trec zece secunde fără să auzi un claxon, un scârţâit de frâne sau un motor puternic turat, bormaşina unui vecin, un utilaj de asfaltare din stradă. Dincolo de preţ - varianta cumpărării de teren şi a construcţiei la 20 de kilometri de Bucureşti e, în continuare, mai ieftină -, discuţia se reduce, cred, la cum definim confortul.
Pe de-o parte, sunt aerul irespirabil, aglomeraţia, praful şi zgomotul, pe de cealaltă parte inconvenientul traficului supraaglomerat. Oricât de încet s-ar construi ori s-ar lărgi şoselele de intrare în Bucureşti, tot e o şansă să le vedem gata în timpul acestei vieţi. În ceea ce priveşte stilul şi ritmul cancerigen în care se construieşte în Bucureşti, aici nu e loc decât de mai rău. Pactul cu monstrul
Adrian Georgescu Nu ştiu cum stau lucrurile cu celelalte mari oraşe ale României, însă cu Bucureştiul nu există cale de mijloc. Este o inimă bolnavă, care se umflă pe zi ce trece, legată de trup prin nişte artere şi vene aproape astupate. Dacă ai ales să fugi de Capitală, trebuie să tai cordonul ombilical care te leagă de aceasta. Te-ai oprit la 20 de kilometri? În câţiva ani, metropola te va prinde din urmă. Azi eşti la liziera unei păduri, peste doi ani te vei învecina cu trei depozite angro, iar peste un deceniu vei fi deja în miezul unei suburbii.
E posibil să te trezeşti nu la cântatul cocoşului, ci la cel al pickhammerului, pentru că pe lângă gardul tău se face o a cincea centură a Bucureştiului, atunci când primele patru vor fi abandonate în stadiul de proiect, sau, de ce nu?, un aeroport. Cunosc oameni care şi-au construit sau cumpărat case la câţiva kilometri de Bucureşti. Au sperat că în acest „no man’s land” pot încheia un pact de neagresiune cu metropola, crescându-şi copiii într-un paradis rural, continuând totuşi să lucreze în Capitală.
Apoi au descoperit că petreceau zilnic 4-5 ore în maşină, deci era mai convenabil să închirieze o garsonieră în oraş. Acum, unii locuiesc cu chirie în zilele lucrătoare, iar cu familia se văd la sfârşit de săptămână. Să fii aproape de Bucureşti înseamnă să te afli la ani-lumină de acesta. Ceea ce ne conduce la un alt paradox: singura şansă de a câştiga războiul cu monstrul de beton e să i te predai. Puteti comenta pe www.adriangeorgescu.ro .
Recomandările noastre
