Oamenii de lângă noi. M-am gândit să începem o rubrică în care să vorbim despre oamenii pe care-i întâlnim în viață. Unele povești s-ar putea să vă placă, altele nu, dar unele lucruri merită spuse.

Ieri am întâlnit un Dalai Lama.  O femeie de o seninătate cum rar am văzut și care m-a scos (zâmbind) dintr-o situație care mi se părea fără ieșire. Sau cel puțin complicată.  Pe scurt, din cauza unor evenimente în familie, vacanța s-a împărțit în două, așa că trebuia ca în două-trei ore să obțin procuri notariale, cazier, să scot o copie după biletul de avion la un centru de copiere, totul ca să pot ieși azi cu copiii din țară.  Nu e neapărat imposibil, doar că situația a apărut la ora 15.00, așa că aveam o fereastră mică-mică-foarte mică în care puteam rezolva ceva. A venit, a făcut procurile notariale, a mers cu mine să-mi scot cazierul (în ultimele minute posibile), m-a dus cu mașina conducând pe două roți dintr-un loc în altul, iar la final nu a vrut să primească nici un onorariu.  Dar nu acesta-i tâlcul poveștii.  Pe drum m-a întrebat: Ești bine?  Eu am dat răspunsul clasic: Sunt cât de bine se poate în condițiile date și în lumea în care trăim.  Atunci mi-a zis: Important este să fii împăcat cu tine, restul trec! Am zâmbit. Pentru prima dată în vâltoarea evenimentelor. Dacă vă mai spun că are trei copii și crește încă patru care nu sunt (dar sunt) ai lor, cel mai mic are 6 ani, cel mai mare e la facultate, e mândră de toți șapte, nu-i așa că-mi dați dreptate? Mulțumesc, Nicoleta! O zi frumoasă îți doresc! P.S. Nu-i dau numele întreg, nu știu dacă ar vrea, dar prietenii o știu. Iar profilul ei de Facebook este minimal. Nu prea are timp de așa ceva.