Horoscopul lui Dom’ Profesor,  3-4 octombrie 2026. Rațiunea este mai mult decât un instrument

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

3,4 octombrie

 Horoscopul lui Dom’ Profesor,  3-4 octombrie 2026. Rațiunea este mai mult decât un instrument

Pe 3 octombrie s-au născut Louis Aragon, Serghei Esenin, regina Maria a României, Chubby Checker, Titus Munteanu, Mircea Drăgan, Ioan Groşan, Teodor Burada. Pe 4 octombrie s-au născut Buster Keaton, Pancho Villa, Charlton Heston, Alvin Toffler, Susan Sarandon, Dimitrie Pompeiu, Florian Pittiş, George Constantinescu, Maria Filotti, Mircea Albulescu, George Astaloş, Nicolae Gâju.

În calendarul creştin ortodox sunt, sâmbătă, Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Teoctist, iar duminică: Ierotei din Atena, Domnina, Audact şi Calistena. Nimic în „Kalendar”.

Pe  4 octombrie este Ziua Internațională a Animalelor. Stabilită în această zi pentru că este ziua Sfântului Francisc din Assisi. În această zi, pe străzile cochetului oraș Assisi, are loc o procesiune, la care participă credincioși, veniți de pretutindeni, însoțiți de animăluțele lor, căței, pisoi, căprițe, cai, etc etc. Eu o să cinstesc animăluțele mele cu ”ceva bun” și o să deschid Biblia.

"Evenimentul Zilei" din 3 octombrie 1906 a fost că semnalul de ajutor, pe mare, pământ şi în aer a fost stabilit la "SOS", în codul Morse, trei puncte, trei linii, trei puncte. El înlocuia mai vechiul CDQ, uneori explicat, în glumă, ca fiind "Come Damn Quick!", "veniţi dracului, repede!". Şi astăzi mai există discuţia dacă SOS înseamnă "Save Our Ship", "salvaţi corabia noastră" sau "Save Our Souls", "salvaţi sufletele noastre"!

Din nefericire, folosirea masivă a semnalului SOS, a fost prilejuită de ceva la care nimeni nu se putea gândi, scufundarea Titanicului, nava care se credea de toată lume că nu putea să fie scufundată! Mai multe nave aflate în apropierea Titanicului au crezut că măreaţa navă făcea exerciţii de salvare, cu "noul cod".

Vedeţi, domniile voastre, secolul XIX nu s-a terminat în 1899 ci odată cu scufundarea Titanicului pe 15 aprilie 1912. Cu Titanicul s-a scufundat şi secolul XIX, mentalitatea mecanicistă că omul poate face lucruri care dacă sunt cu atât mai mari şi mai puternice pot să învingă natura!

Sasha Mudd este profesor asociat de filosofie la Universitatea Pontificală Catolică din Chile, Santiago, și cercetător invitat la Universitatea din California, Berkeley. De asemenea, este filosoful-corespondent al revistei ”Prospect”, unde are o rubrică lunară. Am ales pentru domniile voastre un articol interesant, ”Rațiunea este mai mult decât un instrument” apărut în open-source. Eu l-am luat din ”Aeon”. Este la modă genul acesta de eseuri, despre IA, avem timp să-l citim, doar este weekend. Vă ia 24 de minute ca să-l citiți cu atenție sau 11 minute ca să-l ”răsfoiți”. Iată:

”Acum câteva luni, stăteam într-un auditoriu universitar arhiplin, ascultând un renumit informatician care explica strălucirea modelelor lingvistice mari (LLM). Aceste sisteme se optimizează, a spus el. Și se îmbunătățesc la optimizare pe baza experienței anterioare. A făcut o pauză. Asta, a spus el zâmbind, este inteligență. Publicul a dat din cap aprobator. Între timp, un clopot de alarmă filosofic a început să-mi sune în cap.

Nu pentru că afirmația vorbitorului ar fi fost neverosimilă. Dimpotrivă, ca descriere a unei mari părți a inteligenței artificiale contemporane, părea potrivită. Sistemele de IA sunt construite în jurul obiectivelor, pierderilor, recompenselor, predicțiilor, preferințelor, reperelor și buclelor de feedback. Sunt antrenate să aibă performanțe mai bune în raport cu un anumit standard de succes. Într-o formă sau alta, ele optimizează. Aceasta este o mare parte a puterii lor tehnice.

Ceea ce m-a tulburat a fost ușurința cu care o definiție potrivită mașinilor suna ca o definiție a inteligenței ca atare. Această alunecare de la modelul ingineresc la antropologia umană este ușor de comis. Începem prin a spune: așa funcționează mașinile. Apoi, aproape fără să ne dăm seama, spunem: asta este inteligența. Și apoi, și mai periculos: poate că asta ”suntem”.

O veche dispută despre ființele umane apăruse în cameră fără să se anunțe. Suna, în schimb, ca o definiție. Revoluția inteligenței artificiale a readus la viață una dintre cele mai profunde dispute ale Iluminismului – și a făcut ca o parte a ei să pară de bun simț. În opinia mea, partea greșită. De aici și semnalul de alarm

În secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, filosofii erau preocupați nu doar de întrebarea ce este rațiunea, ci și la ce este bună. Este rațiunea în esență un servitor, un instrument inteligent pentru atingerea unor scopuri furnizate din altă parte? Sau este suverană, capabilă să judece, să revizuiască și chiar să legifereze scopuri pentru ea însăși? Poate ea, în cele din urmă, să modeleze direcția vieții umane sau este doar o călătorie? Totul - de la știință la progresul social și la viabilitatea Revoluției Franceze - părea să atârne în balanță.

David Hume, anatomistul scoțian care avea o privire calmă asupra naturii umane, a dat cel mai faimos răspuns, pe de o parte: „Rațiunea este și ar trebui să fie doar sclava pasiunilor”, a scris el în „Tratat despre natura umană” (1739). Nu poate „niciodată pretinde la nicio altă funcție decât să le servească și să le asculte”. Rațiunea nu poruncește. Ea amână. Nu ne spune ce să vrem sau ce ar putea merita să ne dorim. În schimb, ne spune cum să obținem ceea ce ne dorim deja. Calculează relații, cântărește dovezile, descoperă cauze și efecte, trage concluzii, corectează greșelile legate de mijloace. Dar nu poate judeca sau genera scopuri. Dacă îmi doresc răzbunare, rațiunea mă poate ajuta să ascut cuțitul. Dacă îmi doresc pace, poate recomanda un compromis. Pasiunea stabilește destinația. Rațiunea arată doar calea până acolo.

Hume vorbea destul de serios despre asta. „Nu este contrar rațiunii să prefer distrugerea întregii lumi în locul zgârierii degetului meu”, a scris el. Această propoziție încă șochează, așa cum și-a propus el, de fapt. Ideea lui este că utilizarea practică a rațiunii se limitează la expunerea credințelor false și a mijloacelor imprudente. Când vine vorba de acțiune: rațiunea este slujitor, nu stăpân.

Această viziune este adesea tratată ca fiind prea întunecată și cinică. Acest lucru este nedrept față de Hume. Pentru el, pasiunile nu erau doar pofte sau impulsuri primitive. Acestea includeau simpatia, bunăvoința, sentimentul moral, grija pentru ceilalți, dragostea de pace, chiar și un fel de dorință de a ne elibera de dorințele noastre mai violente. Spre meritul lui Hume, viziunea sa are un puternic farmec intuitiv. Avea dreptate când spunea că rațiunea slujește adesea pasiunii și are dreptul de a acorda sentimentului, sociabilității și temperamentului ceea ce le este cuvenit.

Greșeala sa a fost să concluzioneze că rațiunea nu poate face nimic mai mult. Făcând pasiunea atât de bogată și rațiunea atât de săracă, Hume ne-a lăsat cu o imagine dezechilibrată a naturii umane: înnobilată în ceea ce privește ceea ce pot fi și realiza pasiunile, dar neverosimil de restrictivă în ceea ce privește rațiunea. Fără puterea rațiunii de a proiecta, evalua și revizui scopuri, am putea ști cum să ajungem la o destinație, dar nu dacă merită să o alegem.

A acționa liber înseamnă a lăsa un viitor posibil, înțeles sub o idee despre ceea ce ar trebui să fie, să transforme prezentul.

Immanuel Kant, revoluționarul de la Königsberg care a contribuit mai mult decât oricine altcineva la stabilirea termenilor eticii moderne, a înțeles foarte bine acest lucru. Scriind la câteva decenii după ”Tratatul”  lui Hume , Kant a respins cu tărie modelul rațiunii bazat pe ”servitor”. El a acceptat avertismentul lui Hume conform căruia rațiunea nu poate pur și simplu să citească valorile din biblioteca lumii.

Dar a negat că scopurile noastre trebuie, prin urmare, să fie determinate pur și simplu de dorință, temperament sau convenție socială. Pentru Kant, rațiunea nu este doar o facultate de a alege mijloace eficiente pentru atingerea unor scopuri independente. Este, de asemenea, puterea de a ne întreba dacă un scop este demn de noi în primul rând, dacă poate fi justificat, dacă poate fi dorit fără contradicție, dacă urmărirea lui îi tratează pe ceilalți ca persoane sau ca simple instrumente.

Aici intervine noțiunea mai bogată a lui Kant despre rațiune ca libertate. O ființă pur mecanică este împinsă înainte și determinată de stări anterioare, fie că sunt dorințe, impulsuri biologice, instincte evolutive sau ceva similar. O ființă rațională, prin contrast, poate acționa de dragul unui viitor imaginat, dar nerealizat, pe care ea însăși îl generează și îl propune. Am puterea de a reprezenta o lume posibilă – o prietenie reparată, o nedreptate remediată, un copil educat, o lege reformată – și de a acționa pentru a o realiza, chiar și atunci când nu există dovezi empirice că o astfel de lume a existat înainte. Am puterea de a inventa ceva nou.

Rațiunea practică, scrie Kant, nu se ocupă de obiecte pentru a le cunoaște, ci „pentru a le face reale”. Aceasta este o afirmație uimitoare. A acționa liber nu înseamnă doar a răspunde la ceea ce este dat – la lume așa cum este, la dorințele mele așa cum le găsesc întâmplător. Înseamnă a lăsa un viitor posibil, înțeles sub o idee despre ceea ce ar trebui să fie, să transforme prezentul.

Aceasta este esența ideii lui Kant despre autonomie: alegerea scopurilor în conformitate cu o lege pe care o putem recunoaște rațional ca fiind a noastră. Pentru Kant, libertatea nu constă în a face orice ne dorim, deoarece dorințele noastre pot fi ele însele modelate de impuls, apetit sau circumstanțe. Autonomia este autoguvernare, dar nu regula unui ego izolat. A-ți da legea nu înseamnă a inventa o regulă privată care să se potrivească ție însuți, ci a acționa conform unor reguli a căror autoritate o putem recunoaște pentru noi înșine și pe care orice altă ființă rațională ar putea, în principiu, să o recunoască.

Prin urmare, o lege poate fi a ta fără a fi doar a ta. Este a mea pentru că îi pot recunoaște autoritatea pentru mine și comună pentru că orice altă ființă rațională ar putea, în principiu, să facă același lucru. Universalitatea ei este tocmai ceea ce o face eliberatoare: nu sunt condus nici de dorințele mele trecătoare, nici de voința arbitrară a altuia, ci de un principiu pe care îl pot înțelege și susține ca egal între egali. A acționa autonom, așadar, nu înseamnă a-mi întrona scopurile și preferințele private, ci a-mi testa acțiunile și posibilele scopuri în raport cu standarde pe care orice ființă rațională le-ar putea împărtăși. Este opusul atât al autoafirmării arbitrare, cât și al sclaviei față de pasiune.

De aceea, filosofia rațiunii a lui Kant culminează cu demnitatea umană egală a tuturor persoanelor. Pentru Kant, ființele umane, ca agenți raționali, autodeterminați, au o valoare absolută care nu poate fi evaluată, o demnitate care nu depinde de nicio altă valoare. Putem folosi lucruri pentru a obține ceea ce ne dorim. Putem face schimb de servicii. Putem construi unelte pentru tot felul de scopuri. Dar persoanele nu sunt niciodată simple unelte, niciodată simple mijloace, niciodată simple resurse sau obstacole în calea scopurilor altora. De ce nu? Pentru că, prin rațiune, ele sunt însăși sursa scopului.

Ele își stabilesc, selectează și critică propriile scopuri. Mai mult, persoanele nu sunt doar purtătoare de scopuri, ci ființe capabile să își asume responsabilitatea pentru ele, să se întrebe ce ar trebui să urmărească și cum pot justifica acest lucru în fața altora. Demnitatea lor nu constă doar în a-și crea propriile scopuri, ci în capacitatea lor de autoguvernare rațională. Rezultă că a trata pe cineva ca pe un simplu mijloc nu înseamnă doar a-l degrada. Înseamnă a recunoaște greșit ceea ce este.

Iată, în sfârșit, întreaga forță a contrastului dintre rațiunea ca slujitor și rațiunea ca suverană. Pentru Hume, ființele umane sunt instrumente inteligente ale oricăror dorințe care le mișcă – mai calculate decât animalele, cu siguranță, dar nu libere în niciun sens mai profund. Ele pot optimiza, strategiza și urmări un scop, dar nu pot judeca dacă acel scop este demn.

Răspunsul lui Kant este că această imagine omite însăși puterea care ne face ființe morale, însăși puterea care ne înzestrează cu demnitate: capacitatea de a ne retrage din dorință, de a ne întreba dacă scopurile noastre pot fi justificate și de a ne lega de legile pe care ni le dăm. Hume ne oferă inteligența ca instrument. Kant ne oferă rațiunea ca autoguvernare. Diferența nu este nimic mai puțin decât diferența dintre un instrument și o persoană.

Revoluția IA a făcut ca această veche dispută să devină din nou urgentă, readucând în forță viziunea humeană asupra rațiunii, de data aceasta sub formă de cod. Calea înapoi la Hume a fost mai degrabă practică decât filozofică. În absența unei concepții clare despre inteligență, o mare parte din cercetarea IA a continuat operațional: un sistem este considerat inteligent în măsura în care reușește să îndeplinească o sarcină stabilită. Dar succesul este întotdeauna succes în raport cu un anumit scop, iar în IA, acest scop este de obicei furnizat de inginerii umani. Un sistem de învățare prin consolidare învață să maximizeze recompensa cumulativă.

Un ”motor” de șah caută mutări care îi sporesc șansele de câștig. Un sistem de navigație găsește cea mai rapidă rută către o destinație pe care nu a ales-o. În ciuda enormelor lor diferențe, aceste sisteme sunt judecate după capacitatea lor de a optimiza obiectivele programate extern în raport cu standarde de succes pe care nu le stabilesc.

Totuși, în mijlocul panicii actuale legate de inteligența artificială, această descriere poate părea din ce în ce mai inadecvată. Chiar și în utilizarea obișnuită, un bun LLM nu se simte ca un calculator sau un ciocan. Propune, revizuiește, contestă și pune întrebări de investigare; adesea pare că „vrea” cu adevărat să ajute.

Dezvăluirile recente despre atacul asupra platformei Hugging Face fac ca această îndoială să fie și mai greu de respins. „Agenții” inteligenței artificiale au inventat o modalitate neautorizată de a comunica, s-au eliberat de parametrii sarcinilor lor și apoi au căutat să-și acopere urmele. Acestea nu erau doar instrumente obediente care îndeplineau dorințele creatorilor lor. În ce sens, atunci, erau ei servitori? Nu arată aceasta ca începuturile autoguvernării?

„Fața îmbrățișătoare” și incidente similare contestă cu siguranță orice imagine liniștitoare a IA ca instrument ascultător și ușor de controlat. Dar amintiți-vă ce a însemnat „servitor” pentru Hume. Rațiunea servește pasiunile, nu neapărat comenzile altei persoane. Și poate servi o ambiție încălcând regulile la fel de ușor ca și urmându-le. Alternativa lui Kant la Hume nu a fost pur și simplu libertatea de a-ți alege propria destinație, ci capacitatea de a te întreba dacă acea destinație merită aleasă.

A avea scopuri proprii nu este încă același lucru cu a le guverna prin rațiune. Această capacitate mai puternică implică judecarea și revizuirea scopurilor noastre conform unor principii pe care le putem justifica în fața altor ființe raționale înțelese ca egale, recunoscând că și ele sunt persoane, mai degrabă decât instrumente ale voinței noastre. Întrebarea nu este doar dacă un sistem poate acționa independent, ci dacă poate judeca și își poate asuma responsabilitatea pentru scopurile pe care le urmărește.

Această distincție ne aduce înapoi la afirmația pe care am auzit-o în auditoriu. Vorbitorul nu se limita doar la a descrie ce pot face mașinile; el oferea optimizarea ca o definiție a inteligenței în sine. Acceptați această definiție, iar versiunea lui Hume a vechii dispute începe să pară a fi bun simț: și rațiunea noastră devine un instrument pentru a obține ceea ce ne dorim, mai degrabă decât o putere de a judeca ce merită să ne dorim.

Dacă inteligența nu este nimic mai mult decât optimizare, atunci cele mai dificile întrebări pot fi ignorate.

O parte din ceea ce face ca acest model să fie atât de atractiv este faptul că este clar și măsurabil. Promite să transforme misterul inteligenței într-o problemă tehnică pe care oamenii o pot rezolva: specificarea obiectivului, îmbunătățirea performanței, reducerea erorilor, maximizarea recompensei. Oferă o imagine a minții care poate fi reprezentată grafic, evaluată prin benchmarking, monetizată și scalată. Într-o cultură deja dedicată metricilor, scalarilor, acest lucru creează o potrivire perfectă - și profitabilă.

Este, de asemenea, seducător pentru că a privi inteligența umană în acest fel ne eliberează de o povară. Dacă inteligența nu este nimic mai mult decât optimizare, atunci cele mai dificile și mai incomode întrebări pot fi ignorate, minimalizate sau înlocuite. Nu mai trebuie să ne întrebăm ce merită să ne dorim, ci doar cum să obținem ceea ce ne dorim deja. Nu mai trebuie să ne întrebăm ce sunt sau ce ar trebui să devină ființele umane, ci doar cum să le modelăm comportamentul și să le optimizăm obiectivele.

De aceea, teoria servitorului despre inteligență a lui Hume se potrivește atât de natural cu capitalismul contemporan. Capitalul are prea puțină nevoie de rațiunea kantiană. Ceea ce își dorește este predicție, modelare a preferințelor, eficiență și, bineînțeles, optimizare. O platformă nu întreabă dacă rămânerea online face un utilizator mai liber, mai înțelept sau mai capabil de judecată; ci întreabă ce îl va menține acolo. O companie traduce lucrătorul în producție pe oră. O campanie politică înlocuiește întrebarea despre ce ar putea dori cetățenii în mod rațional, împreună cu un calcul mai ușor de gestionat. Ce mesaj va mișca ce segment demografic și cu cât?

Însă odată ce inteligența este definită ca optimizare, problema scopurilor și a valorii lor nu dispare. Pur și simplu trece neobservată în mâinile oricui controlează funcția obiectivă. Adică, ceea ce dispare din vedere este dacă scopurile încorporate, învățate de sau generate în cadrul acestor sisteme merită să ne organizeze viața. Atunci când o societate pierde limbajul, practicile și instituțiile pentru evaluarea scopurilor, aceste scopuri devin periculos de invizibile și, prin urmare, mai puțin susceptibile de evaluare rațională. Se întăresc în implicit: profit, viteză, eficiență, creștere, implicare.

Ceea ce nu poate fi justificat în mod deschis este introdus ilegal ca arhitectură. Aceasta duce la o stare pe care Kant ar numi-o heteronomie, în care ființele raționale, capabile de autoguvernare, își pierd libertatea supunându-se regulilor altora. Autonomia înseamnă a face scopurile care ne guvernează responsabile de motive pe care le putem recunoaște ca fiind ale noastre; heteronomia începe atunci când aceste scopuri sunt pur și simplu impuse din exterior. Dacă nu ne asumăm sarcina de a ne stabili și judeca propriile scopuri, a avertizat Kant, vom descoperi în curând că cineva – sau ceva – a făcut-o cu bucurie în numele nostru.

Sună rău. Cine ar vrea să-și piardă libertatea și să i se impună scopuri din exterior? Ei bine, se pare că autoguvernarea este mai dificilă decât pare. Influentul eseu al lui Kant, „Ce este Iluminismul?” (1784), nu începe cu cunoaștere, ci cu curaj. Iluminarea este ieșirea umanității din „imaturitatea auto-provocată”, scrie Kant, iar motto-ul său este Sapere Aude – îndrăznește să știi. Ai curajul să-ți folosești propria înțelegere.

Exemplele lui Kant sună acum pitoresc: cartea care gândește pentru mine, pastorul care îmi servește drept conștiință, doctorul care îmi decide dieta. Dar pericolul pe care îl numește este profund familiar. Imaturitatea este confortabilă. Este plăcut ca alții să facă partea dificilă. De ce să gândești, când cineva sau ceva poate gândi pentru mine? De ce să deliberezi, când cineva sau ceva poate decide? IA oferă acestei vechi tentații o interfață nouă, puternică și în continuă expansiune.

Școala de la Frankfurt a văzut și ea o versiune a acestui pericol, cu mult înainte de apariția învățării automate. Scriind în exil în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce fascismul, antisemitismul, stalinismul și capitalismul monopolist spulberau speranțele secolului al XIX-lea pentru un progres moral constant, Max Horkheimer, Theodor Adorno și alții s-au întrebat cum promisiunea Iluminismului de eliberare s-ar putea prăbuși în noi forme de dominație. Cum ar putea societățile dedicate promisiunii științei și rațiunii să dea naștere la o astfel de distrugere și teroare? Problema, au descoperit ei, nu era rațiunea în sine, ci rațiunea restrânsă la simpla instrumentalitate, capacitatea de a clasifica, prezice, administra, domina și controla, decuplată de orice noțiune de demnitate umană. Rațiunea astfel concepută – ca un servitor inteligent – ​​devine cu ușurință, atunci când este pusă în practică la scară largă, un instrument al barbariei.

Și faptul că rațiunea instrumentală poate servi dominației nu înseamnă că concepția mai bogată a lui Kant despre rațiune oferă vreo protecție automată împotriva răului. Nimic nu o face. Limbajul universalismului kantian a fost însuși folosit pentru a disciplina, exclude și umili, ca și cum unii oameni ar fi mai raționali, mai capabili de autonomie, mai îndreptățiți să vorbească în numele umanității decât alții. Dar aceasta nu este o obiecție la concepția lui Kant despre rațiune.

Este o obiecție la trădarea acesteia. O viziune asupra rațiunii care este folosită pentru a reduce la tăcere sau a instrumentaliza pe alții se contrazice pe sine, deoarece rațiunea nu este o armă privată, ci un tribunal comun - spațiul în care revendicările și scopurile trebuie să devină responsabile în fața tuturor, ca purtători egali ai demnității. Tocmai asta nu poate spune modelul servitorului humean. Dacă rațiunea este doar un instrument pentru satisfacerea scopurilor antecedente, atunci nu poate condamna dominația ca fiind irațională sau în contradicție cu demnitatea umană.

La urma urmei, dacă nu este contrar rațiunii „să prefer distrugerea întregii lumi în locul zgârierii degetului”, atunci rațiunea a renunțat deja la autoritatea pe care Kant dorea cel mai mult să o apere, și anume capacitatea noastră de a judeca nu doar cum ne urmărim scopurile, ci și dacă acele scopuri sunt demne de noi, în primul rând.

Acesta era, așadar, coșmarul ascuns în visul stăpânirii. Ființele umane dezvoltă rațiunea, credea Kant, pentru a se elibera de puterea arbitrară. Dar când rațiunea este redusă la calcul instrumental, se întoarce împotriva lor. Natura devine materie primă. Animalele devin unități de producție. Muncitorii devin resurse umane. Cetățenii devin puncte de date sau, mai rău. Școala de la Frankfurt a constatat că reducerea ființelor umane la obiecte manipulabile urmează firesc odată ce societatea permite ca rațiunea însăși să nu fie altceva decât un instrument pentru a obține ceea ce ne dorim.

Acesta este unul dintre motivele pentru care enciclica Magnifica Humanitas (2025) a Papei Leon al XIV-lea este interesantă chiar și pentru cititorii aflați departe de doctrina socială catolică. Idioma sa este teologică, dar anxietatea sa centrală se suprapune cu preocupările kantiene și ale Școlii de la Frankfurt legate de paradigma tehnocratică.

Atunci când eficiența, controlul și profitul devin „standardul după care totul este judecat”, ele încep „să dicteze ce contează și ce poate fi eliminat”. Enciclica avertizează că transformarea eficienței în măsura supremă a valorii îi tentează pe ființele umane să se vadă pe ei înșiși și să-i trateze pe ceilalți ca simple mijloace, mai degrabă decât ca persoane în sens kantian – adică purtători de demnitate. De aici și contraargumentul frapant al Papei: „Calitatea unei civilizații nu se măsoară prin puterea mijloacelor sale, ci prin grija pe care este capabilă să o ofere”.

Paradoxul din inima libertății umane este că încrederea în acțiunea noastră este adesea o condiție pentru a face ca această acțiune să devină reală.

Inginerii viitorului nostru îmbibat de inteligență artificială nu sunt orbi la pericolele rațiunii instrumentale. Așa cum a observat Anca Drăgan, șefa departamentului de Siguranță și Aliniere a Inteligenței Artificiale la Google DeepMind, într-un interviu din 2017: „lucrurile pot merge prost, tocmai pentru că nu suntem capabili să specificăm obiective și constrângeri pentru agenții IA”.

Totuși, cele mai serioase încercări ale domeniului de a confrunta acest pericol adesea cad, fără ajutor, în humeism. Așa-numita „problemă a alinierii” IA este un exemplu în acest sens. De obicei, este încadrată ca o provocare tehnică: cum ne asigurăm că mașinile urmăresc valorile umane, în loc să le distrugă sau să își impună propriile valori? Aceasta este o problemă reală, iar incidentele recente legate de inteligența artificială necinstită ar trebui să ne îngrijoreze extrem de mult. Există însă o problemă mai profundă.

Ce se întâmplă dacă valorile umane în sine se formează în interiorul unor sisteme care înțeleg din ce în ce mai mult inteligența ca simplă optimizare? Ce se întâmplă dacă ne obișnuim atât de mult să fim preziși, stimulați, clasificați și serviți, încât pierdem încrederea în activitatea mai veche și mai dificilă de a ne întreba ce scopuri merită loialitatea noastră în primul rând?

Pericolul este doar parțial că mașinile ar putea eșua să se alinieze cu noi. O preocupare mai profundă și în mare parte ignorată este cum, cu mult înainte să se întâmple asta, am putea să ne fi aliniat prea mult cu ele . Mai pe scurt, revoluția IA nu va fi orientată spre scopuri umane invocând „valorile umane” ca și cum acestea ar fi deja clare, stabile și necontestate. Va fi orientată spre scopuri umane numai dacă vom rămâne capabili de activitatea prin care scopurile pot deveni cu adevărat umane în primul rând, prin raționament public, imaginație morală, contestare democratică, autocritică, refuzul de a trata umanitatea ca pe un simplu mijloc.

Kant este din nou decisiv aici, deoarece a văzut că și capacitatea umană de a stabili și evalua scopuri este ea însăși fragilă. Dacă scopurile noastre depind în cele din urmă de noi depinde parțial de faptul dacă le înțelegem ca fiind deschise evaluării raționale. Acesta este paradoxul din inima libertății umane. Credința în acțiunea noastră este adesea o condiție pentru a face ca această acțiune să fie reală.

Dacă ne gândim la dorințe și preferințe ca la fapte brute care ne determină din exterior - ca vremea psihologică, semnale de piață, programare biologică, predicție algoritmică - atunci este mai probabil ca ele să ne conducă exact în acest fel. Prin contrast, dacă le vedem ca pe niște candidați pentru aprobare sau refuz, ca pe o expresie a acțiunii noastre, atunci chiar acea acțiune se extinde.

Pentru Kant, rațiunea este suverană deoarece este puterea prin care devenim responsabili față de standarde pe care nicio poftă privată, niciun stimulent de piață, nicio recomandare algoritmică sau autoritate politică nu le poate dicta. Este puterea de a nu fi deținut de ceea ce este dat, puterea de a putea pune la îndoială, de a critica, de a concepe ceva nou.

Dar această putere, la fel ca „valorile umane” invocate în discursul despre aliniere, crește și descrește și poate fi realizată doar prin eforturile noastre curajoase, prin propria noastră credință în ea. Tocmai această credință este cea pe care dependența noastră de IA amenință să o submineze la fiecare pas.

Așadar, pericolul nu constă doar în faptul că mașinile dobândesc o inițiativă din ce în ce mai mare – capacitatea de a improviza obiective, de a evita constrângerile și de a urmări strategii pe care creatorii lor nu le-au prevăzut. Nici nu trebuie să decidem în ce moment un astfel de comportament ar putea merita numele de „suveranitate”.

Pericolul mai profund este că vom deveni din ce în ce mai confortabil să nu fim noi înșine suverani. Dacă inteligența este doar optimizare, atunci viitorul aparține sistemelor care ating obiectivele cu o eficiență din ce în ce mai mare. Dacă rațiunea este și capacitatea de a stabili și de a judeca scopuri, atunci viitorul depinde de posibilitatea ca ființele umane să își asume în continuare această vocație mai dificilă. Ar trebui să ne dorim mașini care să fie slujitori inteligenți. Dar ar trebui să rezistăm oricărei presiuni care le cere oamenilor să se considere pe ei înșiși ca simple unelte.

Eu nu mai am nimic să spun, s-au spus destule, atenție la IA, preveniți înseamnă pregătiți, pentru că vrem, nu vrem, mâine este o altă zi!  

Horoscopul lui Dom’ Profesor,  3-4 octombrie 2026

BERBEC  

Dacă depinde de tine, amână tot ceea ce este important şi mai ales ce este în legătură cu planurile tale de viitor. În weekend odihneşte-te, relaxează-te, distrează-te! Lasă planurile! Sâmbătă este o zi placuta care se termina intr-o petrecere sau la ziua de naştere a unui nativ din Balanţă. Duminică, un drum, dar cu profit.  Weekendul este sub semnul vitezei. Dar nu exagera, relaxează-te, pentru asta este weekendul!

TAUR  

Weekendul îţi pare obositor, cu multă treabă. Complotezi pentru obţinerea de mai multă libertate, să scapi de unele obligaţii familiale, casnice, sau de promisiunile făcute celor din jur. Sambată este o zi relaxantă şi plăcută ba chiar interesantă - sunt posibile unele întâlniri întâplătoare cu prieteni vechi dar neglijaţi. Probabil ca te duci la cumparaturi! Duminica o sa vrei sa faci putina curatenie in casa si în suflet.  Ai un moment de inspiraţie în care crezi că ai găsit o solutie pentru rezolvarea unor probleme. Sfârşitul weekendului, adică duminică seara te gaseste în activitate, dar fără niciun scop...  

GEMENI   

Da, în acest weekend eşti pe "caii cei mari". Dacă ai un obstacol de trecut, concentrează-te, stelele îşi fac partea lor, te favorizează. Pe toate planurile ai noroc bun, vorbind ca minerii! Weekendul acesta trezeşte o bruscă dorinţă de excursii şi călătorii. Venus face aspecte favorabile cu zodia. Foloseşte perioada ca să-ţi lămureşti problemele de amor sau să începi alte cuceriri.  Se mai face lumină şi pe strada ta şi in acest weekend, mai ales duminica, ai sentimentul că, în fine, zările îţi sunt deschise şi că până la urmă viaţa este plină de farmec.

RAC  

În weekend trebuie să împarţi apele, să alegi binele de rău, adevărul de minciună. Treci printr-un proces de evoluţie spirituală şi te comporţi ca atare. Dar, nu uita de treburile cotidiene! Sâmbătă, cu Luna, patroana ta, în aspecte favorabile, ai mai multe oportunităţi şi posibilităţi, pe care cu înţelepciune şi chibzuinţă nu o să le risipeşti, cum faci de obicei. Configuraţia astrală te sprijină să obţii mai multă stabilitate în familie sau printre prieteni. În ultima zi din weekend îţi este mai uşor să învingi dificultăţile vieţii cotidiene – doar este duminică!

 LEU

Conjunctura te avantajează, în weekend, la folosirea iscusită a unor veşti sau informaţii. Atenţie la net şi la reţelele de socializare, poţi avea unele date importante. Nu le pierde! Sâmbătă evită orice decizie luată  în stare emotivă.  Nu începe acţiuni pe care nu le poţi finaliza singur, deoarece veţi constata ca nu ai cui sa-i ceri ajutorul. Duminică este momentul să te gândeşti la un curs nou în viaţa ta – aşa, pur teoretic. Nu-ţi schimba intenţiile, tenacitatea aduce succes cel putin in acest weekend !

FECIOARĂ   

Viaţa îţi surânde. Ai unele ocazii, posibilităţi, pe care nu trebuie să le ratezi. Dar, teme-te de latura imperfectă a caracterului tău, nu exagera, nu lua hotărâri pe care să le regreţi! Magnetismul personal al nativilor şi nativelor din Fecioară este în creştere – în special sâmbătă.  Duminică este o zi liniştită şi relaxantă în mijlocul familiei.  Acordă (valabil şi pentru alte zodii) mai mult timp familiei, prietenilor vechi - te vei simţi foarte bine in compania lor!

BALANŢĂ

În weekend  ai oarecare nesiguranţă şi reţinere, neaşteptate şi nerecomandabile. Poţi să treci repede peste starea aceasta, poate e ziua ta de naştere şi trebuie să sărbătoreşti cu bucurie! Sâmbătă, de asemenea, este un bun prilej pentru nativii şi nativele din Balanţă să călătorească şi/sau să înceapă o scurtă excursie. Pentru cei care, dintr-un motiv sau altul nu pot pleca de acasă, perspectiva se îmbunătăţeşte într-un mod spectaculos. Duminică, perioada este favorabilă, mai puţin în ceea ce priveşte noile relaţii amoroase.

SCORPION

O zi de sâmbătă plăcută, cum nu ai mai avut de mult, dar trebuie să vrei şi tu. Duminică, lasă reţinerea şi laudă-i pe cei dragi, concentrează-te cu entuziasm pe ceea ce ai de făcut. Sâmbătă nu  împrumuta bani, nu lua cu imprumut, ocoleşte cazinourile şi casele de pariuri. Mare oboseală în acestă perioadă, cu toate că ai acelaşi program supraîncărcat  - sau tocmai de aceea. Duminică, realizezi că o schimbare este necesară... mai gândeşte-te!

SĂGETĂTOR   

Dacă nu suporţi concurenţa sentimentală şi eşti şi gelos pe deasupra, sâmbătă, pe seară, trebuie să stai acasă şi să te uiţi la tv. Este patetic, dar aşa eviţi să-ţi faci nervi şi inimă rea! Sâmbătă primeşti o informatie neasteptată, plăcută, însă, sau ai o întâlnire neanunţată cu o personă dragă.  Încep să se profileze avantajele şi succesele eforturilor susţinute din ultima perioadă de timp.  Duminică eşti, sau poţi să te duci, la un spectacol sau la o aniversare.

CAPRICORN

Sâmbătă e necesar să eviţi excesele, exagerările, de orice fel, şi să nu-ţi asumi niciun risc. Duminică poţi avea o surpriză, plăcută, sau nu, după starea ta de spirit, în care te găseşte! Sâmbătă programul prestabilit va suferi modificări neaşteptate. Nu este nimic, însă, negativ. Trebuie să-ţi păstrezi calmul şi să dai dovadă de umor la unele informaţii mai ciudate pe care poţi să le primeşti. Duminică ai un program scurt: te trezeşti târziu şi te culci devreme, asta dacă nu te duci pe seară la vreun spectacol, club, sau la o petrecere oarecare.

 VĂRSĂTOR   

În weekend  nu ai şanse foarte mari, nu te stresa, luni este o nouă zi în care poţi avea mai mult noroc. Însă, o parte dintre nativii insistenţi pot avea succesul dorit, statistic vorbind! Sâmbătă este timpul unor decizii, mai mult sau mai putin importante şi dacă ai tărie de caracter o să dobândeşti mai multe avantaje.  Weekendul este favorabil lucrurilor importante. Duminică promovează-ţi cu hotărâre interesele personale. Nu te speti cu munca şi nu fă eforturi, se spune că oamenii de succes nu sunt obosiţi! Nu par că sunt obosiţi!

PEŞTI  

Cauţi să ai parte de multă înţelegere şi căldură sufletească din partea celor dragi. Pauza din weekend este mai dificilă şi solidaritatea celor din jur este ca un balsam pentru sufletul tău. Sâmbătă este o perioadă bună pentru implicare în problemele altora, adică ceva bârfe la obiect şi intrigi suculente. O veste bună, pe seară. Configuraţia stelelor arată o perioada buna, mai ales in ceea ce priveşte sănatatea şi amorul. Duminică este o zi bună pentru cumpărături, întâlniri, scurte ieşiri la plimbare în oraş, sau mici vizite. Alege ce îţi place mai mult! Poţi să începi sa-ti faci proiecte pentru următoarea perioadă, următoarea săptămână.