HERA: "Ce injecţie primită la timp! Ce temă bine-venită! Ce discursuri catastrofice! Ce zăngănit de săbii, ce mutre grave! Ce prilej minunat de ciupeală electorală! E război!"
Mă rog, nu e chiar război, decât în minţile celor care abia aşteptau un semn ca să reînvie, să-i vadă lumea că încă mai mişcă, încă mai ştiu să bată din gură. Febra i-a cuprins pe toţi îngheţaţii în neputinţă politică, de la Corneliu Vadim Tudor la „prietenul“ lui cel mai bun, Marko Bela. Pentru ei, criza Kosovo este mană cerească.
Se ştie: actuala garnitură de la conducerea UDMR are probleme enorme după apariţia oficială a Partidului Civic Maghiar. Sărăcia de idei şi subestimarea propriului electorat i-a determinat pe liderii UDMR să bată monedă pe cartea separatistă. E clasic: în timpul crizelor, mobilizarea la vot e mai mare, iar alegătorii, atinşi la sentiment, sunt dispuşi să ierte greşeli şi să se strângă în jurul „alor noştri“. Succesul acestui joc învechit depinde de calitatea inamicului.
E Vadim un inamic pe măsură? Poate. În orice caz, liderul PRM a sărit la bătaie ca disperatul. Ştie că nu avea nicio şansă, absolut niciuna, să mai prindă pragul electoral în 2008. Deces politic scria pe el. Tema Kosovo şi forţarea UDMR e calea de a mai ieşi un pic în faţă. Discursul catastrofic îl ştie. Spumele la gură i se potrivesc. Privirea rătăcită l-a ajutat de atâtea ori. A pus monopol, multă vreme, pe vorbele mari despre patrie şi pericolele care o pândesc. Aşa că, acum, se aruncă în luptă cu disperarea condamnatului la uitare pe care îl saluţi, de jenă.
Va urma o bătaie pe acapararea temei Kosovo şi a repercusiunilor pe care le va avea asupra României independenţa autodeclarată (dar cu voia sau chiar la sugestia marilor puteri mondiale). În afară de vocile clasice Vadim, Funar şi grupul maghiarilor exaltaţi sau consumaţi, vor ieşi la rampă şi alţi politicieni doritori de tribună şi de ciupeală electorală. Iată-l pe Emil Boc, liderul unui partid care încă nu punctează suficient în Ardeal şi, în acelaşi timp, candidatul la Primăria Clujului care nu vrea să rişte apariţia altui naţionalist cu şanse. (Amuzantă şi întrebarea obsedantă de pe televiziuni: de ce nu zic nimic preşedintele şi premierul?)
Să fim oneşti: România nu poate schimba nicio virgulă din declaraţia de independenţă de la Priştina şi nici recunoaşterea ei internaţională. Dar poate transmite un mesaj: că respectă un principiu, că e consecventă în susţinerea prietenilor şi, mai ales, că are o voce pe care şi-o exprimă. N-au fost prea multe situaţii, în ultima vreme, în care Bucureştiul să fi acţionat coerent. Acum e, şi faptul că declaraţia de la Bruxelles dă, explicit, dreptul statelor UE să recunoască sau nu independenţa Kosovo poate fi trecut cu plus în dreptul administraţiei de la Bucureşti.
Ca să fim cinstiţi până la capăt, să ne amintim că, în 1998, când a explodat criza Kosovo, România nu a fost de partea Serbiei. Bucureştiul şi-a jucat însă bine cartea atunci, graţie preşedintelui Emil Constantinescu, care a luat decizia cea mai bună pentru România. N-a avut suport popular, a şi pierdut, personal, pe plan politic. Dar România a fost primită, după puţin timp, în NATO. Acum se închide cercul, iar România îşi permite să aibă voce.
