Am auzit un banc. Cică, în trafic, mare congestie, toate mașinile se opresc, balamuc, hărmălaie, nimeni nu mai poate înainta, nimeni nu se poate dumiri ce se întâmplă.
La un moment dat, într-un suflet apare, pe jos, un individ agitat, cu hainele fluturânde, trecând de la mașină la mașină și explicând cu foarte mare acuratețe: „Teroriștii i-au răpit pe par lamentarii României și amenință că nu le vor da drumul decât contra a 100.000 de euro. În caz contrar, îi vor stropi cu benzină și le vor da foc. Dacă primesc banii în două zile, se vor opri. Noi facem o chetă, trecem pe la toți conducătorii auto opriți în trafic, să ajute și ei cum pot”. Un șofer, pătruns de intensitatea evenimentului, întreabă febril: „Și cam cât dă fiecare?”. Răspunsul: „Cam cinci litri!”.
Ăsta e bancul. Iustrează perfect starea de spirit a nației noastre. Ar fi grav ca lumea să gândească la unison astfel. Ar trebui ca unii să zică, hm, nu-i așa amuzant. Cineva în afara parlamentarilor. Se spune că gluma învelește, de fapt, un gând pe care totuși nu l-ai spune de-a dreptul. Când glumești, de fapt, pleznești, biciuiești la figurat. Dar problema cea mai mare mi se pare alta. Că românii apelează la subterfugii de tipul bancurilor, glumelor pentru a înfățișa realitatea sumbră. Nu spun în față. Nu taie din rădăcină. Ei râd, doar-doar. Hazul de necaz. Nu mi se mai pare o virtute, nici măcar o calitate, doar o tristă carte de vizită.
Alta ar trebui să fie emblema: îndreptarea la necaz sau măsură imediată pentru necaz iminent, nu hazul.
Hazul este pentru saloane, serate cu ceai și biscuiți, în care un pic de spirit dă o anume savoare, aroma inteligenței este mai bine pusă în valoare între oameni asemănători, care înțeleg fina șfichiuire. Dar să râzi ca prostu’ când tu ești în situații dramatice, când ești pe un butoi cu pulbere, mi se pare o atitudine irespon sabilă în incon știența sa. De fapt, toată lumea cle vetește, este ne mul țumită, chiar vehe mentă, uneori agresivă de atâta exasperare. Dar acea lume, când dă nas în nas cu parlamentarul pe care-l suduie, ceartă în gând și-l ironizează mai tot timpul, nu ar zice nici pâs, cel mult: să trăiți, ce mai faceți?… numai bine, o zi bună! Și-apoi ar pleca acasă excitat de marea întâlnire. Pentru că încă avem microbul numit muțenie în fața autorității. Chiar nu se mai schimbă nimic față de comunism?
Recomandările noastre
