Germania care ne dă lecții. Berlinul instanță constituțională pentru București. Recitiți-l pe Günter Wallraff, domnule Manfred Weber!

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Germania care ne dă lecții. Trăim, din ce în ce mai des în viața publică, momente în care o formulare spune mai mult decât o declarație politică întreagă. Uneori, un singur cuvânt trădează o mentalitate, o ierarhie presupusă, un raport între cel care vorbește și cel căruia i se vorbește, între stăpân și slugă…

Tocmai de aceea mi s-a părut revoltătoare atitudinea lui Manfred Weber și, mai ales, formularea din prima variantă a scrisorii, în care apare referirea la un „cetățean german”. Dominic Fritz.

Nu pentru că naționalitatea unui om ar fi lipsită de importanță, ci pentru că, în cazul de față, Fritz este cetățean român. Iar ceea ce se petrece în România, în raport cu instituțiile statului român, nu poate fi judecat după principiul unei protecții speciale acordate cuiva pentru că Germania îl consideră, într-un fel sau altul, „al său”.

Suveranitatea României și Germania puternică în Uniunea Europeană

Nu Fritz mă preocupă. El e doar o unealtă, în care Germania a investit mult. Mă preocupă Germania.

Germania politică. Germania care, prin vocea unor reprezentanți ai săi, pare uneori să vorbească unei țări membre a Uniunii Europene nu ca unui stat egal, ci ca unui stat aflat în poziția de slugă. Germania care își permite să privească peste hotărârile instanțelor românești, peste Curtea Constituțională, peste mecanismele constituționale ale unei țări suverane și să sugereze, explicit sau implicit, care ar trebui să fie rezultatul acceptabil.

Putem discuta orice decizie a unei instanțe. Putem critica o Curte Constituțională. Putem considera greșită, absurdă sau nedreaptă o hotărâre. Asta înseamnă democrație. Dar există o diferență enormă între critică și pretenția de stăpân.

România nu a intrat în Uniunea Europeană pentru a-și înlocui suveranitatea cu obediența slugii. Tratatele europene presupun competențe comune, reguli comune și obligații asumate, dar nu transformă statele membre în provincii ale statelor mai puternice. Iar egalitatea juridică dintre state ar trebui să însemne ceva chiar și atunci când unul dintre ele este Germania și celălalt România.

În cazul Renew, lucrurile mă surprind mai puțin. Este o familie politică ale cărei opțiuni ideologice sunt cunoscute și cu care eu am diferende ideologice fundamentale. Văd în această zonă politică unul dintre vârfurile de lance ale progresismului european contemporan, al acelei tentații de a transforma politica într-o pedagogie permanentă și societatea într-un teritoriu care trebuie doar exploatat și reeducat.

Contradicțiile din Partidul Popular European (PPE) și presiunile politice

Dar PPE? Aici nedumerirea mea este mai mare.

Fiindcă Partidul Popular European se revendică istoric de la cu totul altă tradiție: creștin-democrația, subsidiaritatea, respectul pentru comunitățile istorice, pentru națiuni, pentru proprietate, pentru libertatea persoanei și pentru acea Europă care trebuia construită prin cooperarea statelor, nu prin anularea lor.

Ce mai înseamnă însă subsidiaritatea dacă, atunci când nu ne convine o decizie luată într-un stat membru, centrul, stăpânul politic european simte imediat nevoia să intervină? Ce mai înseamnă suveranitatea dacă ea este respectată numai atunci când produce rezultatul politic și economic dorit?

Există aici o contradicție pe care Europa refuză de prea multă vreme să o privească în față: statele sunt egale în tratate, dar nu întotdeauna și în imaginarul politic european. Unele state sunt „mai egale” decât altele!

Unele țări vorbesc. Altele sunt ascultate. Unele explică democrația. Altele trebuie să demonstreze mereu că au învățat-o. Unele greșesc și greșelile lor rămân probleme interne. Altele greșesc și greșeala lor devine imediat „problemă europeană”.

Mă tulbură și mă scârbește rapiditatea cu care o problemă juridică românească devine, în mâinile unor lideri europeni, un instrument de presiune financiară asupra României.

Manfred Weber și Valérie Hayer, comisarii de la Bruxelles

Manfred Weber și Valérie Hayer au cerut Comisiei Europene să intervină în chestiunea legii care îl privește și pe Dominic Fritz și au pus în discuție plata a 770 de milioane de euro din fondurile europene destinate României. Scrisoarea vorbește despre statul de drept și despre riscul „subminării democrației românești”.

Nu l-am auzit pe dl Weber să-și pună întrebări despre întâlnirile fără martori dintre Ilie Bolojan și cancelarul Friedrich Merz, nici n-a protestat că Ilie Bolojan angaja România la un contract cu firma germană Rheinmetall fără a avea împuternicirea Parlamentului Român, fără vreo licitație, etc…

Știm: sluga e slugă, dar banii sunt buni!

Când ai pus în joc banii din PNRR ai unei țări, așa cum a făcut-o președintele PPE, nu mai porți numai o discuție juridică. Exerciți o presiune politică.

Și atunci întrebarea nu mai este dacă îl simpatizez sau nu pe Dominic Fritz, deși știu: Fritz e un individ - cetățean german, dar și român, în care statul german a investit mult… Trebuie apărată această investiție. Așa cum trebuie apărată și investiția germană în Siegfried Mureșan. Sunt, la ambii, mulți ani și mulți bani. Înțeleg asta…

Nu mă întreb nici măcar dacă legea este bună sau rea. Întrebarea este alta: cât valorează suveranitatea juridică și instituțională a unui stat membru al Uniunii Europene atunci când un lider politic european consideră că poate pune sute de milioane de euro în balanță pentru a influența rezolvarea unui caz care privește un politician?

Lecția lui Günter Wallraff pentru Germania de astăzi

Mi-am amintit de o carte citită cu mulți ani în urmă: Günter Wallraff, „Ganz Unten” - Kiepenheuer & Witsch Verlag. Din fericire există traducerea românească - „La marginea societății” - editura Humanitas, 1990.

Wallraff, poate cel mai extraordinar jurnalist al Germaniei, a făcut un experiment pe care puțini jurnaliști ar mai avea astăzi curajul să-l facă. S-a deghizat în muncitor turc, și-a pus lentile de contact fumurii, și-a cănit părul și a intrat, sub identitatea lui „Ali”, în lumea celor aflați la baza societății vest-germane. A „slugilor” care au construit Germania. Nu a privit Germania dintr-un hotel, dintr-un minister sau dintr-o redacție, nici din birourile Ursulei von der Leyen, nici din cel al lui Bourla. A privit-o de jos. Din fabrici. De pe șantiere. Din locurile în care marile cuvinte ale democrației întâlnesc omul concret. Sluga.

Și ceea ce a găsit acolo l-a zguduit.

Scria Wallraff:

„De atunci încă n-am reușit să înțeleg cum de înghite un străin umilirile zilnice, ostilitatea și ura. Dar știu acum ce trebuie să suporte el și cât de departe poate merge în această țară desconsiderarea omului. O bucățică de apartheid se află chiar aici, la noi, în democrația noastră. Cele trăite au depășit toate așteptările mele. În sens negativ. Am cunoscut chiar în inima Republicii Federale Germania stări de fapt pe care altminteri nu le-am mai întâlnit decât în descrierile din cărțile de istorie a secolului al XIX-lea.”

Și continuă:

„Cu cât munca era mai infectă, mai istovitoare și mai extenuantă, cu atât cunoșteam mai mult disprețul față de om și umilirile; aceasta mi-a dăunat, dar, într-un fel, m-a și remontat psihic. În fabrici și pe șantiere mi-am făcut prieteni și am înțeles ce e solidaritatea, altfel decât în redacția publicației «Bild».”

Extraordinară mărturisire. Pentru Germania, în viziunea lui Wallraff, stăpânii și slugile n-au încetat să existe niciodată în țara lui Manfred Weber.

Extraordinară mărturisire

Nu pentru că ar demonstra că Germania este o țară rea. Ar fi o concluzie stupidă și nedreaptă. Dimpotrivă: faptul că un german a putut scrie o asemenea carte despre propria societate spune ceva esențial despre forța unei democrații. Wallraff nu și-a urât țara. A luat-o suficient de în serios încât să refuze minciuna confortabilă despre ea.

Dar există în acele pagini o lecție pe care Germania politică de astăzi ar face bine să nu o uite.

Nicio țară nu primește un certificat etern de superioritate morală. Nici măcar Germania.

Mai ales Germania, aș spune, ar trebui să cunoască pericolul certitudinii morale, fiindcă istoria ei ne arată cât de repede poate deveni periculoasă convingerea că ai dreptul să stabilești pentru ceilalți ce este bine, ce este legitim și ce este acceptabil. Nu fac aici comparații istorice facile și nu confund Germania democratică de astăzi cu Germania altor epoci. Ar fi absurd. Spun doar că memoria istorică ar trebui să producă o anumită modestie a puterii.

Iar Wallraff tocmai asta făcea: obliga Germania să se privească în oglindă.

„O bucățică de apartheid se află chiar aici, la noi, în democrația noastră” - scrie Wallraff… Observați cuvintele: „la noi”.

Nu la români. Nu la polonezi. Nu la unguri. Nu undeva, în Estul acela european privit încă uneori cu amestecul straniu de superioritate și neîncredere rezervat rudelor sărace. „La noi”. În Germania…

Egalitate, morală și respect reciproc în Europa

Aceasta este diferența dintre morală și moralism. Moralismul începe întotdeauna cu ceilalți, iar adevărata morală, cu tine însuți…

Tocmai aici se află problema Europei contemporane. Uniunea care trebuia să reconcilieze națiunile riscă uneori să construiască o nouă ierarhie morală între ele. Unele state par să aibă dreptul natural de a defini „valorile europene” și state cărora li se cere periodic să demonstreze că le respectă.

Dar cine a decis această distribuție a rolurilor?

Când a devenit Berlinul instanță constituțională pentru București? Când a devenit apartenența la Uniunea Europeană dreptul unui stat membru de a contesta legitimitatea instituțiilor altuia doar pentru că rezultatul acestora nu îi convine?

Și, mai ales, ce s-ar întâmpla dacă raportul ar fi inversat?

Să ne imaginăm pentru o clipă că un oficial român ar trimite Berlinului o scrisoare severă referitoare la un cetățean român implicat într-un caz german și ar sugera autorităților germane cum ar trebui interpretate deciziile propriilor instanțe. Să ne imaginăm Bucureștiul exprimându-și public îndoiala asupra unei hotărâri a Curții Constituționale Federale de la Karlsruhe.

Cu ce uimire ar fi primită asemenea îndrăzneală!

Această simplă inversare a situației spune aproape totul despre problema pe care o avem.

Nu cer privilegiu

Nu cer pentru România privilegiul de a nu fi criticată. Dimpotrivă. O țară democratică trebuie criticată, iar noi avem suficiente lucruri de criticat acasă fără ajutorul nimănui. Cer însă ceva mult mai simplu: reciprocitate.

Dacă România și Germania sunt state egale ale aceleiași Uniuni, respectul trebuie să funcționeze în ambele direcții. Suveranitatea nu poate fi solemn invocată la Berlin și relativizată la București. Statul de drept nu poate însemna respectarea instanțelor doar atunci când hotărârile lor convin „stăpânilor” din centrul politic european.

Altfel, Europa încetează să mai fie comunitatea națiunilor despre care vorbeau fondatorii ei și începe să semene cu altceva: cu o structură în care există profesori și elevi, supraveghetori și supravegheați, maturi și minori politici. Stăpâni și slugi, până la urmă…

Eu nu vreau o asemenea Europă

Vreau Europa în care Germania este Germania și România este România, iar tocmai această diferență face posibil să existe o relație de respect între ele.

Vreau o Europă în care Berlinul nu trebuie să iubească o decizie românească pentru a o respecta.

Și vreau o Germanie care să-și amintească din când în când de propriii săi oameni incomozi și de istoria ei nu întotdeauna luminoasă.

Ar trebui, poate, să-și amintească de Günter Wallraff, de pildă.

De omul care s-a deghizat pentru a demasca o societate și care a descoperit că între imaginea impecabilă a unei democrații și viața omului de jos poate exista o prăpastie.

Aceasta este fraza pe care ar trebui s-o recitească dl Weber, înainte de orice nouă lecție administrată Europei de Est:

„O bucățică de apartheid se află chiar aici, la noi, în democrația noastră.”

Nu ca acuzație împotriva Germaniei de astăzi. Ci ca antidot împotriva aroganței oricărei puteri.

Pentru că democrația adevărată începe în clipa în care accepți că și tu poți greși. Iar Europa adevărată începe în clipa în care statul mai puternic înțelege că a fi mai puternic nu înseamnă a fi suveran peste suveranitatea celuilalt.