Generalii americani știu că Statele Unite dețin o superioritate tehnologică incontestabilă, dar nici capacitățile Teheranului de a răspunde unui atac nu pot fi neglijate. Washington Post – care citează date folosite de Serviciul de Cercetare al Congresului – susține că Teheranul poate conta în acest moment pe aproximativ 700 000 de militari. Dintre aceștia, 350 000 sunt forțe regulate. Gardienii Revoluției numără 125 000 de oameni.

 Acestor trupe li se adăugă cei aproximativ 60 de mii de oameni din securitate și forțele paramilitare. Iranul are la dispoziție 509 avioane militare, 126 de elicoptere, 1634 de tancuri, 3 345 de vehicule blindate, dar și 398 de nave de război, inclusiv 34 de submarine. Cu alte cuvinte, Iranul este, alături de Israel, cea mai mare putere din Golful Persic și Orientul Mijlociu. În războiul modern, cantitatea nu este, însă, sinonimă cu calitatea. Din punct de vedere aeronautic și maritim, Teheranul n-are nicio șansă să concureze cu Washingtonul. Cu toate astea, în cazul unui conflict, iranienii sunt capabili să lovească țările aliate SUA, dar și vasele lor comerciale. Și nu e vorba numai de atacuri declanșate de avioane sau nave de război.

Iranul deține aproximativ 150 de sisteme I-Hawks cărora li se adăugă sistemul S-300 din Rusia. Teheranul ar vrea să cumpere și faimosul S-400 (pe care Turcia l-a cumpărat spre furia americanilor), dar rușii nu dau semne că ar fi interesați de înarmarea excesivă a aliatului lor de conjunctură din Siria. Capacitatea iranienilor de a-și lovi inamicii din regiune nu e, însă, total dependentă de achizițiile de pe piața internațională. Teheranul poate conta, de pildă, pe racheta balistică Shahab-3, Mrbm, care poate lovi ținte aflate la 1300 kilometri, cu o variantă care poate ajunge la două mii de kilometri.

 Cu aceste rachete, Iranul poate amenința nu numai orice regiune din Orientul Mijlociu, dar chiar și obiective din sudul României. Iranul are, însă, și alți ași în mânecă. În primul rând, își poate exploata poziția strategică la Strâmtoarea Ormuz pentru a bloca o mare parte din comerțul mondial cu petrol. De asemenea, milițiile controlate de iranieni în diferite țări din lumea musulmană pot acționa oricând pentru a inflama diferite conflicte. În acest sens, Teheranul se poate bizui nu numai pe libanezii șiiți din Hezbollah, ci și pe rebelii Houti din Yemen sau pe milițiile șiite din Irak. E o certitudine faptul că, în ultimii ani, Teheranul a construit o rețea capabilă să pericliteze întreaga regiune.

Acestea sunt adevăratele motive militare pentru care represaliile decise de Casa Albă și Pentagon au fost mult mai puțin aspre decât și-ar fi dorit unii consilieri din administrația americană. Faptul că Washingtonul a optat pentru un val de atacuri cibernetice împotriva infrastructurii militare iraniene este o decizie înțeleaptă, o dovadă că americanii nu subestimează această putere regională, care conform Global Fire Power reprezintă cea de a 14-a armată din lume. Dar nu pe atacurile ciberntice își bazează Trump eforturile de a aduce Iranul la realitate, ci pe noile sancțiuni economice care îi lovesc pe iranieni exact unde îi doare mai tare. “Prin faptul că nu a înghițit momeala (unui răspuns militar la doborârea dronei americane de către iranieni), Trump a arătat că partea iraniană se face vinovată de escaladarea tensiunilor. Trump le poate spune acum aliaților săi reticenți: „Iranul trebuie să fie pedepsit pentru faptul că încalcă flagrant dreptul internațional. Iranul poate fi pedepsit militar sau financiar – ce preferați?”, afirmă Marc A. Thiessen în editorialul său din Washington Post.