Fapte precum absența din tribuna oficială a liderilor PSD și ALDE – Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu –, strîngerea în Piața Victoriei a cîtorva sute de TeFeLiști, mai toți îmbătrîniți în protestele anti-guvernamentale din 2017, care par a le ține locul de orice altă înfăptuire profesională, socială și chiar conjugală, Recepția de la Cotroceni văduvită de participarea premierului, astfel încît Klaus Iohannis și-a măcănit pereților textul de negare a existenței statului paralel, negare avîndu-și temeiul în faptul că el nu-l întîlnește în timpul deplasărilor huruitoare și costisitoare din fiecare vineri după-amiază pe traseul Palatul Cotroceni – Cuibul de turturică al Răvășitoarei, au fost interpretate de moderatoare și prezentatoare îmbrăcate în ii (patriotismul înseamnă însă altceva decît folclorismul de operetă) drept un moment de Criză uriașă a societății românești, născătoare firește de o cascadă de Breaking news-uri concurate doar de cele izvorîte din starea vremii.

Eu însă nu m-am cutremurat, nu m-am îngrijorat și nici măcar nu m-am preocupat de faptele prezentate de presa noastră drept dramatice prin unicitatea lor în postdecembrism.

Și asta din simplul fapt că pentru mine, om bătrîn, care am văzut și comentat aproape zi de zi întreaga istorie postdecembristă , toate cele întîmplate în aceste zile atît pe scena politică a țării, cît și pe scena Străzii, nu sînt o premieră. Fapte asemănătoare, dacă nu identice s-au petrecut și în decembrie 1990, cînd România cunoștea din punct de vedere social- politic o situație asemănătoare celei din decembrie 2017.

Despre evenimentele care au ținut de sărbătorirea Zilei naționale și de cele care au marcat comemorarea lui decembrie 1989, publicam în numărul din 22 decembrie 1990 al revistei Expres Magazin, un text ce lasă impresia c-a fost scris acum, în decembrie 2017:

„O imagine pregnantă asupra situaţiei politice din România la un an de la răsturnarea dictaturii ne-o oferă însăşi sărbătorirea în aceste zile a aniversării evenimentelor din decembrie 1989.

Comunicatele aparţinînd diferitelor formaţiuni politice, acţiunile concrete, atît ale Puterii, cît şi ale Opoziţiei, gesturile individuale şi colective se adună într-un moment care, asemenea unui focar, reflectă starea societăţii româneşti de la ora actuală.

Chiar de la început trebuie evidenţiate controversele ivite în legătură cu modul în care trebuie sărbătorită această aniversare. Nu e vorba, fireşte, de divergenţe privind programul manifestărilor sau de discuţii în legătură cu protocolul, ci de polemici violente avînd ca bază o diferenţă radicală în ce priveşte modalitatea de sărbătorire. Opoziţia a conceput aniversarea sub semnul unor acţiuni menite a exercita asupra Puterii presiuni în direcţia îndeplinirii idealurilor Revoluţiei din decembrie. Puterea le-a considerat tentative de destabilizare politică, ba chiar drept acţiuni contrare obiectivelor din decembrie trecut, insistînd pe necesitatea unei atmosfere de reculegere şi pioşenie.

Această prăpastie dintre Guvern şi Opoziţie în ce priveşte aniversarea Revoluţiei exprimă cum nu se poate mai limpede radicalizarea din ultimul timp a confruntării politice din România. Nu împărtăşim, desigur, poziţia d-lui Ion Iliescu privind necesitatea unui consens naţional. Apelul lansat în numeroase rînduri de preşedintele ţării la unitatea tuturor forţelor politice pentru depăşirea crizei cu care se confruntă România se întemeiază pe o superbă iluzie. Consensul general trebuie realizat doar în ce priveşte integritatea şi suveranitatea ţării. Restul problemelor sînt şi trebuie supuse bătăliei politice. Sub acelaşi semn, al iluziei, poate fi pusă şi chemarea domnului Ion Iliescu la ceea ce domnia-sa numeşte Opoziţie constructivă.

În logica pluripartidismului intră şi convingerea fiecărei formaţiuni de pe eşichierul politic că ea e singura în stare, dacă i s-ar da puterea, să aducă ţării belşug şi prosperitate. În acest sens fiecare formaţiune politică se străduieşte să o răstoarne pe cea ajunsă la guvernare şi să-i ia locul pentru a-şi promova propriul program. În această bătălie o formaţiune poate avea, din motive tactice, momente de armistiţiu cu guvernul. Ar fi ceea ce domnul preşedinte numeşte Opoziţie constructivă. Esenţială rămîne însă lupta Opoziţiei pentru a lua locul guvernanţilor.

Altfel spus, Opoziţia distructivă.

Urmînd incidentelor de la Alba Iulia, aniversarea Revoluţiei din decembrie 1989 a dovedit însă că fireasca bătălie pentru putere s-a încărcat cu trăsături care riscă s-o treacă dincolo de hotarele jocului politic. Între Putere şi Opoziţie s-a adîncit o suspiciune care face tot mai dificilă desfăşurarea confruntării în cadrele democraţiei. Cele două părţi se acuză reciproc de mijloace incorecte. Puterea etichetează fiecare gest al Opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare drept încercări de subminare a intereselor naţionale. Sînt vehiculate, atît în declaraţiile Guvernului, cît şi în intervenţiile presei oficiale etichetări reamintind de perioada ascuţirii luptei de clasă: acţiunea agenturilor străine, răsturnarea ordinii de drept, afectarea intereselor poporului.

Nici Opoziţia nu duce lipsă de mijloace situate în afara jocului politic. Multe marşuri şi mitinguri au lansat slogane care îndeamnă la violenţă împotriva liderilor aleşi la 20 mai 1990, inclusiv la dispariţia lor fizică. Astfel de imbolduri la soluţionarea conflictelor politice prin uciderea adversarului nu sînt menite a îmbunătăţi imaginea noastră în lume. E suficient că prin parodia de proces intentat soţilor Ceauşescu sîntem singura ţară din Est care şi-a asasinat preşedintele. Un slogan cum e «La palatul Cotroceni/ Cîntă cucuveaua» lasă să se înţeleagă că am fi gata să procedăm la fel şi cu actualul preşedinte, riscînd să răspîndim pe glob imaginea falsă a unui popor sălbatic.

Sărbătorirea constituie un moment semnificativ şi în ce priveşte ponderea mijloacelor de luptă politică în România de azi. Mitingurile antiguvernamentale, marşurile de protest, grevele studenţeşti dovedesc tot mai clar deplasarea Opoziţiei din Parlament în stradă. Contrar celor susţinute de guvern, mitingurile, grevele, demonstraţiile antiguvernamentale şi antiprezidenţiale nu sînt acţiuni destabilizatoare. Ele se înscriu printre mijloacele de confruntare politică din orice democraţie autentică. Din acest punct de vedere, ele au aceeaşi legitimitate ca şi votul negativ din Parlament. S-ar putea spune că existenţa lor nu pune la îndoială, ci, dimpotrivă, întăreşte ordinea de drept din România.

Ponderea tot mai crescîndă a contestării extraparlamentare a Puterii exprimă însă o realitate politică, dacă nu îngrijorătoare, atunci cel puţin ciudată. Principala sa cauză trebuie căutată în neîncrederea unei părţi a populaţiei în Parlamentul ales la 20 mai 1990. Acest sentiment provine, pe de o parte, din credinţa multora că alegerile nu au exprimat adevărata opţiune a ţării, iar pe de alta, din convingerea că Opoziţia este practic inexistentă în Parlament. S-ar putea spune că această lipsă de pregnanţă a Opoziţiei îşi are cauza în majoritatea zdrobitoare deţinută de partidul de guvernămînt. Dar chiar şi în aceste condiţii, Opoziţia parlamentară nu a reuşit să se detaşeze, dacă nu ca o forţă capabilă să respingă o lege avansată de guvern, atunci măcar ca o forţă în stare să lupte împotriva ei pînă în pînzele albe. Atît Televiziunea cît şi presa ne oferă imaginea unui Parlament în care bătălia se duce nu între diferitele formaţiuni politice, ci între diferite persoane.”

EDITORIAL PRELUAT DE PE cristoiublog.ro.

 

Te-ar putea interesa și: