Sintagma „egalitate de arme” folosită de polițiști și de criminali este înșelătoare, deoarece pare că doi combatanți se confruntă într-un fel de duel cavaleresc, în care nimeni nu poate recurge la mijloace nedrepte și în care adversarul nu trebuie să fie dezavantajat. Pe de altă parte, autoritățile de securitate încearcă să pună capăt încălcărilor legii pe bază legală.

Statul nu trebuie să aibă aceleași resurse ca dușmanii săi, dar are nevoie să dețină instrumentele necesare pentru a evita pericolele și a identifica infractorii. Este cu atât mai mult o provocare dacă zone întregi și forme de comunicare de pe internet îi rămân închise, fie din motive tehnice, fie din motive juridice.

Această limitare a accesului poate fi acceptată dacă efortul este disproporționat față de rata de succes sau dacă potențiala interferență cu drepturi fundamentale pare inadecvată. Însă, dacă părți esențiale ale comunicării dintre dușmanii statului și criminalii periculoși scapă cunoștințelor autorităților de stat, statul devine lipsit de apărare, astfel încât atât păstrarea datelor, cât și un „virus troian de stat”, devin mijloace acceptabile. În cele din urmă, controalele statului de drept s-au extins, dar, cu siguranță, această reformă nu este îndreptată împotriva drepturilor civile.

Niciunui cetățean nu i se poate explica de ce serviciilor secrete ale unui stat constituțional nu ar trebui să li se permită să citească știri din mass-media pe care orice copil le citește zilnic. (Rador)