Nume sonore din lumea culturala romaneasca au batut mingea inainte sa ajunga intelectuali remarcabili.

Inainte sa fie „oameni mari”, au fost oameni mici. Copii. Au jucat fotbal pe maidane, printre blocuri, lovind aripi de Dacie si geamuri de garsoniere, au „tinut duble” in lift, au mers pe stadioane, au scuipat seminte, au injurat, au pus pasiune. Cativa s-au avantat chiar pe gazon, printre profesionisti. Alergau pe lungul si pe latul terenului, in sus si in jos. Erau si ei unde era mingea.

Daca nu le-a placut fotbalul si au stat ascunsi in spatele cartilor, i-au iubit substanta. Fotbalitatea. S-au indragostit de echipe care le-au ghidat viata si cand au devenit actori importanti, regizori geniali sau robi ai literelor frumoase. Ascultati aici povesti!

„GOAL”-UL LUI IURES

„Confruntarea a doua triburi”

In urma cu trei ani, Marcel Iures a facut parte din distributia filmului „Goal”, jucand rolul lui Erik Dornhelm, antrenorul echipei de fotbal Newcastle United. Romanul a fost asemanat cu Arsene Wenger, dupa prestatia din film. „Nu l-am studiat, a fost o intamplare”. La un party, dupa terminarea filmarilor, a luat contact cu lumea buna a fotbalului.

„Am nimerit la masa langa Sven Goran Eriksson si Raul Gonzalez. A fost o dicutie amicala, am vorbit despre Harry Potter”, isi aminteste Iures. In urma acestei experiente, actorul si-a dat seama ca fotbalul este un domeniu despre care toata lumea crede ca se pricepe, insa adevarul este in alta parte. „Fotbalul iti da niste emotii puternice. Este ca in confruntarea a doua triburi, iar cine castiga este pe culmile euforiei”, spune el.

Pune suflet, cum sa nu? „Am tinut cu Universitatea Craiova. Acum tin cu echipa nationala”. Iures are favoriti printre tricolori: Razvan Rat, Cristi Chivu, Dani Coman, Adrian Mutu. „Cred ca este o vorba de o simpatie reciproca. I-am invitat la teatru”. Marcel Iures este convins ca fotbalistii citesc mai mult decat ne imaginam noi: „Citesc istorie si literatura!”.

DUPA 20 DE ANI...

Cartarescu si nostalgia fotbalului Cel mai citit scriitor roman contemporan si-a trait tineretea la o aruncatura de bat de stadionul Dinamo. „In copilarie mergeam cu tata o data la doua saptamani in „Groapa”. Mi-a ramas pe retina imaginea spectatorilor care aratau toti la fel: in camasi albe si pantaloni negri. Nici cei din iarba nu aveau stralucirea de azi. Era ca intr-o imagine de arhiva. Asta se intampla in anii ‘60 pe stadioanele dintr-un Bucuresti muncitoresc si mohorat”.

Pentru ca n-a fost „un jucator” in copilarie, Mircea Cartarescu era intotdeauna ales ultimul, atunci cand se faceau echipele pe maidan. „Ma puneau in poarta, unde nu ma descurcam prea bine si ma injurau, dar imi placea jocul. Asa cum spunea si amicul meu Cristian Teodorescu, la fotbal se cunoaste caracterul omului”.

De 20 de ani, Mircea Cartarescu a fost purtat de viata undeva, departe de fotbal. „Imi displace formula de „caine rosu”. Mi se pare o imagine urata si fara sens”. Nici dinamovistii nu l-au trecut in cartea de aur a suporterilor. Dupa 20 de ani, e normal sa nu-l mai recunoasca.

AMINTIRILE UNUI SCRIITOR

„Daca bateam la fotbal, luam bataie” Florin Lazarescu este unul dintre cei mai premiati tineri prozatori. Cu romanul sau „Trimisul nostru special” a facut furori in strainatate. Se recomanda „microbist inrait, stelist inflacarat si polist iesean de zi cu zi”.

Din dragoste pentru Poli, a sfidat o ploaie mizerabila, la un meci cu Dinamo. Toti spectatorii de la peluza plecasera. Doar domnul Lazarescu si sotia sa au ramas pana la sfarsit. A doua zi s-a vazut la televizor, pe toate posturile: „Ne dadeau doar pe noi, doi oameni cantand in ploaie, la peluza”. II place atmosfera din Copou, pentru ca „e asa resemnata... Nimeni nu spera prea mult. Se lasa uneori si linistea. Se mai trezeste cate unul ca vede vreun cunoscut: „Bai, Mitica, si vinu’ asela cand il dai?”. Lumea isi vede de-ale ei”.

Scriitorul e copil crescut la tara. Si-a „cioplit” picioarele la Poiana Popesti, echipa care l-a dat fotbalului mare pe arbitrul Anton Helesteanu. Nu era usor sa joci la Poiana.

„N-aveai decat doua variante: ori bateai la fotbal si luai bataie la bataie, ori luai bataie la fotbal si scapai nebatut. Cam asta era”. Cea mai draga amintire din viata sa de suporter: noaptea de dupa finala Cupei Campionilor Europeni, din 1986. „Am stat toata noaptea de vorba cu tata. Eram fericiti...”. Florin inca viseaza ca va deveni o extrema dreapta celebra, desi are deja 33 de ani si o cariera literara glorioasa in fata.

PE MARILE ECRANE

Regizorul Cristi Puiu a luat  „fete incrancenate” din galeria Stelei

„Am tinut cu Dinamo pana la 10 ani, cand mi-a cazut in mana o carte, „Glasul rotilor de tren”, de Ioan Chirila. M-a fascinat chiar daca in anul ala, 1977, Rapid retrogradase in „B”„. Regizorul Cristi Puiu a iubit fotbalul din carti, dar a ramas dezgustat de atmosfera din tribune. „Am fost de trei ori pe stadion. Mi s-a parut oribil, oamenii aia sunt niste primitivi”. Interesul de serviciu l-a obligat pe Cristi sa mearga la un banal Steaua - Astra, cu ceva ani in urma: „Am luat niste oameni din galeria Stelei pentru a juca in filmul lui Pintilie, „Dupa-amiaza unui tortionar”

. Aveam nevoie de niste fete incrancenate”. Regizorul peliculei „Moartea domnului Lazarescu” n-ar refuza sa faca un film despre fotbal, dar il incanta mai mult ideea unui lung-metraj care sa prezinte „povestea suporterului unei echipe de hochei pe iarba.... Ma intereseaza mecanismul care-l face pe un individ sa tina cu o echipa anonima dintr-un sport anonim.”

ZBUCIUM HAMLETIAN

Florin Iaru: „Eu tin cu Dinamo... si mi-e rusine”

Poetul Florin Iaru tine cu Dinamo pentru ca s-a indragostit de tricourile albe ale „cainilor”. „Ce vreti? Aveam trei ani. Tin cu Dinamo, dar mi-e rusine, asa sa scrieti acolo. Toata viata am fost intr-un razboi moral cu pasiunea asta a mea”, marturiseste Iaru. Poetul nu-si iarta nicio tristete.

Returul semifinalei Cupei Campionilor Europeni din 1984, Dinamo - Liverpool, l-a vazut la Galati, la un televizor alb-negru. „Ploua. La final am chiuit, am baut vodca si bere si am fost foarte tristi. Aveam 30 de ani.” Iaru a jucat fotbal si handbal in copilarie, fiind portar: „M-am lasat, fiindca eram miop si nu mai vedeam mingea. La handbal era mai usor, era terenul mic, dar la fotbal...”.

Daca ar fi pus in situatia de a oferi o carte unui fotbalist, i-ar da „„O mie si una de nopti”. E o carte despre bucurii si intristari, despre hoti iscusiti, asa cum sunt fotbalistii cand vor”. Florin Iaru spune ca in presa de sport nu-i plac „tatele care apar peste tot si ocupa locul unor sporturi neglijate, precum tenisul de masa. Tatele nu sunt sport!”.

CARIERA

Stelian Tanase a fost inter dreapta

Scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, analist politic, spuneti-i cum vreti. Aici, Stelian Tanase e fotbalist, pentru ca in copilarie a jucat fotbal la „Viitorul”. „Am fost inter dreapta, un post care acum nu mai exista, un fel de mijlocas. Marcam de multe ori. Inainte de ‘89, fotbalul era un sport de amarati. Speram ca putem sa iesim din mediocritate. Era singura cale de a deveni celebri prin mijloace curate, fara sa intram in mizerii”.

Tanarul Tanase a tinut cu Progresul din spirit de fronda. „Am fost mereu de partea celor slabi. Dupa ce spiritul Progresului a inceput sa moara, am devenit fan al Rapidului”. Scriitorul Stelian Tanase ar scrie romane despre Dobrin si Dumitrache: „Sunt o multime de destine tragice, care nu au fost aprofundate”.