Pentru cei mici este bine să petreacă mai mult timp cu părinţii decât cu bunicii. Altfel, mama şi tata riscă să piardă din autoritate şi chiar din afecţiunea acestora.
Când părinţii muncesc zilumină, iar creşa, bona, grădiniţa sau sistemul after school nu sunt o opţiune, a lăsa copilul în grija bunicilor rămâne singura scăpare. Însă oricât de bine intenţionaţi şi de grijulii ar fi aceştia, pentru binele celui mic el trebuie să petreacă mai mult timp cu părinţii decât cu bunicii.
Altfel, când bunica devine mamă şi bunicul tată, adevăraţii părinţi se transformă în nişte musafiri simpatici care-i aduc cadouri şi îl răsfaţă în weekenduri şi în vacanţe. Această situaţie poate crea confuzii şi, mai rău, dezechilibre în mintea celui mic, modelele lui nemaifiind mama şi tata, ci bunica şi bunicul.
Pentru părinţi, această variantă are două tăişuri: pe de o parte îşi ştiu copiii pe mâini bune, pe de altă parte sunt frustraţi permanent că cei mici sunt prezenţi în viaţa lor mai mult prin fotografia de pe desktop şi în rama de pe birou. Cu cât se diminuează timpul petrecut împreună cu atât se va adânci golul dintre copil şi părinţi, iar legătura va fi foarte greu de reclădit. Generaţia de mâine, crescută cu reguli de ieri Chiar dacă îşi investesc propriii părinţii cu încredere maximă lăsându-şi copiii în grija lor, mama şi tata obişnuiesc să le traseze reguli clare ce ţin de alimentaţia şi educaţia celor mici. Cu toate acestea, bunicii, convinşi că ştiu mai bine să crească un copil, neglijează de multe ori indicaţiile părinţilor. Îi hrănesc cu alimente nepotrivite, îi lasă prea mult la televizor, le fac toate poftele şi uită să fie autoritari. Toate aceste „devieri” îi transformă pe cei mici în copii răsfăţaţi, greu de ţinut în frâu.
Ne puteți urmări și pe Google News
„O educaţie bazată pe hiperprotecţie este la fel de periculoasă ca aceea bazată pe rigiditate”, atenţionează Ştefan Milea, medic psihiatru specializat în psihiatria copilului. De asemenea, el atrage atenţia asupra faptului că bunicii tind să-şi crească nepoţii pe baza unor principii sănătoase la vremea lor, dar învechite. „Nu putem creşte generaţia de mâine cu reguli valabile ieri”, spune Ştefan Milea. Top răsturnat în inima copilului O întrebare neinspirată care pune copilul la reflecţii chinuitoare este „pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?”. În cazul copiilor în vieţile cărora bunicii sunt prezenţe dominante răspunsul la această întrebare ar putea exclude părinţii. Despre ataşamentul profund pentru bunici vorbeşte Alina Dan, în vîrstă de 40 de ani, a cărei copilărie a fost marcată de prezenţa bunicilor. „Am fost extrem de ataşată de ei şi, după ce au murit, am rămas cu un gol imens în suflet.
Niciodată nu am fost apropiată de părinţii mei cum am fost de bunici şi am rămas cu o mare sensibilitate faţă de suferinţa bătrânilor. Uneori, când văd o persoană în vârstă care seamănă cu bunica mea încep să plâng. Prezenţa constantă a bunicilor în viaţa mea, dragostea şi generozitatea lor au făcut să răspund altfel decât majoritatea copiilor la întrebarea «pe cine iubeşti mai mult», să am un top diferit de al lor”, îşi exprimă Alina Dan ataşamentul faţă de bunici. Banii nu înlocuiesc afecţiunea părinţilor
Părinţii care îşi lasă micuţii în grija bunicilor o fac, de cele mai multe ori, pentru că serviciul nu le permite să aibă grijă de aceştia. Specialiştii recomandă, în astfel de cazuri, găsirea unor variante care să permită mamei şi tatălui să fie cât mai mult prezenţi în viaţa copiilor. „Aş sfătui părinţii să-şi lase copiii să stea cu bunicii, dar să nu îi uite la ei”, este concluzia la care a ajuns Alina Dan, chiar dacă şi-a iubit enorm bunicii care au crescut-o.
Medicul psihiatru Ştefan Milea este foarte tranşant când vine vorba despre părinţii pentru care cariera este prioritară, chiar dacă sunt convinşi că acţionează spre binele copilului. „Părinţii sunt prea ocupaţi să le dea de toate şi cred că, dacă muncesc pe brânci pentru confortul material, le asigură, automat, totul. De fapt, cu banii aceia ei plătesc lipsa de afecţiune şi nevoia de comunicare a copiilor. Riscă să-şi dea seama la un moment dat că au un copil care s-a făcut mare, dar cu care nu mai pot comunica”, conchide doctorul Milea.
ROLURI Autoritatea părinţilor şi afecţiunea bunicilor Supravegheaţi cu mare îngăduinţă de bunici, copiii ajung să facă ce vor şi să piardă noţiunea de autoritate. „Părinţii trebuie să reprezinte autoritatea, iar bunicii să fie partea protectoare. Când bunicii preiau atribuţiile părinţilor autoritatea se pierde, pentru că ei sunt mai blânzi, mai generoşi şi nu mai ştiu să se impună”, explică Ştefan Milea. Atât timp însă cât părinţii şi bunicii îşi înţeleg rolurile şi se comportă corespunzător, cel mic va avea repere clare şi va şti exact cum să se raporteze la fiecare dintre ei.
Recomandările noastre
