INTERVIU. Eric Cantona, fostul rege de la Manchester United, care şi-a marcat în palmares o reuşită spectaculoasă la Cannes, cu filmul „Looking for Eric”, regizat de Ken Loach (în care-şi joacă propriul rol), spune că se uită acum mai degrabă la filme decât la meciuri.
„Regele” de la Manchester United a făcut din nou o mişcare inspirată, de data asta pe terenul filmului. Din câteva pase, Eric Cantona i-a dat gata şi pe cei de la Cannes, cu filmul „Looking for Eric”, regizat de Ken Loach şi proiectat în premieră, luni.
Cine şi-l aminteşte pe fostul atacant scoţând pe nepusă masă celebrul panseu „Pescăruşii urmăresc vasele de pescuit pentru că au impresia că sardinele vor fi aruncate în mare”, va avea parte de câteva delicii şi în comedia lui Loach. În film, Cantona e născocirea minţii unui fan înfocat (Steve Evets), de-acum bătrân şi cu o groază de probleme familiale, care îşi imaginează că primeşte sfaturi de la idolul său.
Temperamentalul jucător care a lovit un fan în plină figură, încasând o suspendare pe 9 luni, excelează în ultimii ani în sfaturi paşnice. Răspunde încet, rar, şi într-o engleză atât de stricată, încât îţi închipui că n-a stat decât o zi în Anglia. Probabil spre dezamăgirea fanilor săi, Cantona spune că preferă acum să se uite mai degrabă la filme decât la meciuri.
EVZ: Filmul a fost făcut la sugestia ta, pornind de la legătura ta cu fanii... Eric Cantona: Am avut o relaţie specială cu fanii. M-am gândit să fac un film despre asta, dar nu ştiam încă ce fel de film, de aceea m-am întâlnit cu mai mulţi producători şi primul nume pe care l-am pus pe listă, ca posibil regizor, a fost Ken Loach. A fost ideea mea, dar povestea şi-a construit-o el, a avut libertatea asta.
De data asta te-ai jucat pe tine însuţi. Cât de mult ţi-a folosit experienţa ta de dinainte, ca actor? A fost o experienţă diferită, pentru că nu ştiam exact cum să apar pe ecran, trebuia să-mi găsesc calea, distanţa faţă de mine. N-a fost mai greu sau mai simplu ca alte roluri, a fost doar cu totul diferit. Trebuia să am încredere în mine şi am vorbit foarte cu mult cu Ken Loach pe tema asta. Trebuia să mă antrenez pe platou cum mă antrenam altădată pentru fotbal. Şi să simt entuziasmul acela pe care-l simţeam pe teren. Niciodată n-o să uit sentimentul acela. Asta m-a ajutat foarte mult în film.
Replicile îţi aparţin? Nu, sunt alte scenaristului, eu doar am discutat cu el.
Deci nu ai improvizat? Nu prea.
Tu ai venit cu ideea cu trompeta? Episodul de rock 'n' roll? Da. Dar nu mai cânt la trompetă. Gata. Nu prea merge (râde).
Mulţi s-ar fi aşteptat, după ce te-ai retras, să antrenezi. Dar te-ai apucat de actorie...
În copilărie, aveam două visuri. Unul: să fiu fotbalist, al doilea, să fiu actor – mă gândeam eu atunci, după ce mă voi retrage. Când m-am retras, eram atât de tânăr! Lumea nu era pregătită să mă vadă făcând altceva, iar eu nu aveam experienţă în actorie. Practic, îţi termini cariera şi o iei de la zero. Când eşti o figură publică, oamenii acceptă mai greu că poţi fii bun şi la altceva decât la fotbal, de exemplu. Îţi trebuie timp să-i obişnuieşti.
De cinci ani, joc şi fac filme şi oamenii încep să accepte asta. Şi îmi place la fel de mult pe platou cum îmi plăcea pe teren. Când am fost suspendat pentru nouă luni, am jucat în film, am cântat la trompetă, am făcut cu totul altceva. Acum nu mai cânt. M-am antrenat mult şi atunci, dar nu puteam juca, iroseam energie. Când un bucătar devine actor, nimeni nu-l întreabă „Crezi că toţi bucătarii pot deveni actori?” Dar când eşti fotbalist, e ca şi cum n-ai putea face în veci altceva.
Crezi că unii jucători care se retrag nu realizează că pot face şi altceva? E vorba de o educaţie diferită. Părinţii mei nu ţineau foarte mult ca eu să joc fotbal, deşi tatăl meu era jucător amator într-o echipă. Ei m-au ajutat să văd lucrurile mai departe de limita asta, a terenului.
Te-ai gândit să antrenezi chiar Manchester United? Dacă m-aş întoarce vreodată în fotbal, acolo m-aş întoarce, la Manchester United. În momentul ăsta nu mă interesează, dar poate o să mă răzgândesc.
Ai fost aclamat de mii de fani la meciuri. Relaţia ta cu publicul e cu totul altfel acum. Nu îi mai ai pe oameni sub ochii tăi... Fotbalul şi cinema-ul se aseamănă în multe privinţe, dar în ce priveşte audienţa, relaţia cu publicul, nu. Ce se întâmplă pe stadion seamănă mai degrabă cu teatrul. E mult mai viu.
Eşti idolul multor suporteri. Tu ai avut vreun idol? N-am avut idoli, însă îi admir foarte mult pe unii oameni. M-am născut în 66, deci în anii 70 nu puteai vedea multe meciuri la televizor, nu aveam contact foarte mult cu figuri.
Care e cea mai valoroasă lecţie pe care ai învăţat-o în fotbal? Să dai tot ce poţi da, în echipă. E la fel ca în cinema. Ne mişcăm fiecare foarte bine, individual, dar colaborăm cu echipa. Foarte multe lucruri în viaţă ar trebui să funcţioneze aşa, dar nu se întâmplă.
Mergi mai des la cinema acum sau la meciuri? La cinema. Mai merg din când în când la meciurile cu Manchester United. Acum n-o să merg în finala cu Barcelona, de exemplu, pentru că se lansează filmul în Franţa, pe 27 mai. E păcat, dacă stau să mă gândesc!
În conferinţa de presă pomeneai de Pier Paolo Pasolini, spuneai că-ţi place foarte mult. Ai ocazia să vorbeşti cu mulţi dintre colegii tăi din fotbal despre filme? Pasolini are o o imagine extraordinară, fiecare dintre ele seamănă cu o pictură. E foarte bine pus la punct în cele mai mici detalii. Am mai stat de vorbă despre el cu mulţi dintre foştii coechipieri, însă fotbaliştii nu prea vor să-şi irosească energia vorbind despre Pasolini la conferinţe de presă.
Eşti celebru pentru caracterul temperamental pe teren. Nu-ţi face munca dificilă acelaşi mod de a fi pe platouri? Când spuneam că fotbalul şi cinema-ul se aseamănă foarte tare, mă refeream şi la asta. Ai un manager în fotbal, un regizor în cinema, un jucător aici, un actor acolo. Ca fotbalist, joc după strategia antrenorului, ca actor, după indicaţiile regizorului. Poţi să ai libertate, dar trebuie să ţi-o câştigi, s-o meriţi. Nu-mi plac dictatorii, dar nici cei care spun prea des „da”. Trebuie să găseşti mijlocul, echilibrul.
Spuneai la un moment dat că te simţi mai britanic decât francez. De ce? Doar în fotbal. În rest, am rămas francez.
În trecut, fotbalul era mai apropiat de oameni. Acum are alte cuvinte cheie: bani, putere, VIP. Astăzi e vorba prea mult despre bani. În curând, sunt sigur că va trebui să găsim soluţii pentru multe lucruri. E prea multă media în fotbal, prea mulţi bani. Toţi vorbim despre banii cluburilor, despre onorariile jucătorilor, dar prea puţin despre sumele pe care le învârt televiziunile, în special. Se vorbeşte non-stop despre fotbal, iar sponsorii dau banii, ştiind că emisiunile vor avea rating. Media face viaţă grea fotbalului.
Ce fotbalişti care încă joacă ţi se par talentaţi? Nu mă mai uit la meciuri. Nu prea ştiu.
Dar români? Mi-l amintesc pe Hagi, am auzit de Adrian Mutu, dar, cum nu prea urmăresc meciuri, n-aş putea să spun nimic despre fotbaliştii tineri. Corespondenţă din Cannes
Citiţi şi: INTERVIU CU O VEDETĂ: Sophie Marceau, o altfel de Monica Bellucci
Aplauze pentru Mungiu la Cannes
Von Trier, huiduit pentru „Antichrist”
Coelho şi-a adus romanul VIP pe Coasta de Azur
Eric Cantona încearcă un gol la Cannes
O reverenţă pentru Francis Ford Coppola
Porumboiu, aplaudat la premieră
Porumboiu: „Misiunea mea s-a terminat de acum”
Vampirii, antihristul şi bastarzii
Două prezenţe româneşti la Cannes