Miercuri, 30 martie, Editura Humanitas a organizat la Librăria Kretzulescu din Calea Victoriei lansarea cărţii "Râul de sticlă" de Emil Andreev, în prezenţa autorului, a lui Mircea Cărtărescu, a traducătoarei Mariana Mangiulea şi a lui Ivan Stankov.

Evenimentul a fost urmat de o sesiune de autografe. Satul bulgar Grădişte la timpul prezent. Acolo îşi plasează dramaturgul Andreev primul său roman.

Sosirea unei cercetătoare franceze, Hélène Thibault, precipită evenimentele şi relaţiile din interiorul echipei de restauratori care se ocupă de biserica satului, cunoscută pentru reprezentările bogomilice târzii.

Fiecare are o agendă pe fondul activităţii de restaurare: extrem de atrăgătoarea Mariţa vrea să pună mâna pe numismatul Viktor, care, la rândul lui, speră să găsească un manuscris celebru. Numai părintele Petăr veghează la binele comunităţii.

EVZ: La începutul "Râului de sticlă" spuneţi că Emil Cioran avea un "aer arogant – îngăduitor, specific românilor". Aşa să fie? Emil Andreev: Nu, nu. Am picături de sânge românesc în vene. Stră-stră-străbunicul meu provenea din împrejurimile oraşului Târgovişte. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu – pe care o pomenesc în carte – s-a îndreptat către sud, către Dunăre, iar fiul său a trecut Dunărea şi s-a stabilit în Lom, oraşul meu natal. Din nefericire, nici stră-străbunica mea nu vorbea româneşte, aşa că nici eu nu pot. Avem prea multe în comun în termeni de mentalitate, noi, bulgarii, şi voi, românii.

L-am menţionat pe Cioran pentru că mi se pare cel mai bun exemplu de intelectual care provine din Balcani, dintr-o familie de oameni extrem de cultivaţi, care a emigrat şi a avut o existenţă foarte singuratică la Paris. Mi s-a părut o figură tragică şi un exemplu bun de intelectual celebru la nivel mondial, care are o neîncredere constantă faţă de oameni. De asta l-am inclus în carte, îl făcea pe personajul meu Viktor să pară un intelectual futil într-un fel. El nu poate schimba nimic.

Afirmaţi despre Cioran şi că era un "măreţ indolent". De ce?
Fireşte că era leneş, doar era atât de inteligent. Toţi oamenii deştepţi trebuie să fie indolenţi pentru că gândesc mult, ai nevoie de timp pentru asta. Dacă vrei să îţi exprimi gândurile într-un mod fiabil, decent, îţi trebuie timp. Asta mi se aplică şi mie (râde). Toţi intelectualii sunt leneşi, nu?

Există multe similitudini între "Râul de sticlă" şi "Codul lui Da Vinci": erezia, biserica, un mister, un manuscris vechi…
Nu înţeleg de ce v-ar aduce aminte de "Codul lui Da Vinci". Cred că mi-am terminat cartea înainte ca romanul lui Dan Brown să apară. N-am citit nici măcar un rând scris de acest tip. Asemănările formale se referă la faptul că ambele cărţi se citesc uşor. În Bulgaria, unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti m-a întrebat dacă sunt Dan Brown al Bulgariei. I-am răspuns "Nu, sunt Emil Andreev al Americii". Fireşte, era o glumă. La urma urmei, comparaţia este foarte simplă. Un critic literar a scris că "Râul de sticlă" este mai bun decât "Codul lui Da Vinci".

Am încercat să scriu cartea ca să fie uşor de parcurs pentru cititori, dar are câteva straturi care nu au nicio legătură cu misiunea de căutare a cărţii secrete. Ridic întrebări despre Dumnezeu, despre semnificaţia existenţei noastre, dar nu există niciun cod în ele (râde).

Intelectualul lui Brown îşi duce la bun sfârşit misiunea, al dv., nu.
Desigur. "Râul de sticlă" este un roman despre dragostea neîmplinită, ucisă de prejudecăţi, de istorie, de multele lucruri care separă oamenii. Ce se întâmplă în legendă? Un tată îşi ucide fiica pentru că nu vrea ca ea să se căsătorească cu un om de o orientare religioasă diferită. Asta se întâmplă şi cu personajele mele, Viktor şi Mariţa, e tot dragoste neîmplinită. El e lipsit de calităţile necesare pentru a iubi, este prea preocupat de lucruri futile: descoperirea cărţii pe care nu o va găsi vreodată şi care e lipsită de importanţă.

Important mi se pare ce spune părintele Petăr: "Nu mă interesează ce e în ladă". Eu glumesc pe tema căutării manuscrisului, nu mi se pare reală în contextul în care îţi lipseşte credinţa, asta îl face pe Viktor un personaj tragic. Asta contează pentru mine, nu misiunea de căutare a cărţii secrete, prin care îi fac cu ochiul cititorului. La Dan Brown, misiunea contează, atragi uşor succesul scriind aşa, dar mie mi se pare mult mai important mesajul pe care i-l transmiţi cititorului.

Care e personajul dv. preferat din carte?
Părintele Petăr. El le ştie pe toate, a trecut prin cea mai tragică experienţă, pierderea soţiei, şi n-a avut ce face, dar asta nu i-a alterat credinţa. Toată lumea vorbeşte despre faptul că Iisus a fost un om, despre sângele regal, iar părintele Petăr spune: "Mântuitorul (…) este Fiul lui Dumnezeu, El e iubire. Este drum şi adevăr, şi viaţă. În El trebuie să credem şi nu să ne întrebăm dacă mergea la toaletă". Încearcă să protejezi creştinismul, să nu îl delapidezi cu coduri şi mai ştiu eu ce. Dacă Iisus avea sânge regal…

Despre astfel de ipoteze s-a scris cu mult înainte de "Codul lui Da Vinci". Am văzut şi eu într-un final filmul… Ce caută ei acolo? Să spună într-un final că Iisus a fost uman, a trecut prin Franţa şi a fondat o dinastie. N-am nevoie să ştiu că a fost uman. E o fiinţă umană, dar şi Dum nezeu. Asta mi-am dorit de la părintele Petăr – un protector al creştinismului. În tradiţia literară bulgară, cred că şi în cea românească, există un călugărclişeu: foarte cinic, mănâncă prea mult, bea prea mult. E un personaj profan. Eu mi-am dorit să am primul preot din literatura bulgară care este personaj pozitiv.

De ce a fost necesară Hélène Thibault?
Aveam nevoie de perspectiva unui străin. Occidentalii au o percepţie deformată asupra Bulgariei, istoriei şi populaţiei ţării, cred că se întâmplă la fel şi în cazul României. Zici "România", ei îţi răspund "Dracula". Exploatează aceste lucruri, scot bani din ele, deşi nu înţeleg cu adevărat nimic din istoria Bulgariei sau din cea a Balcanilor.