Dar numai condiţionat. Mi se pare de-a dreptul sadic să le spui celor aproape 300.000 de cadre didactice că promisa mărire cu 50% a salariilor nu va mai avea loc. Puneţi-vă doar o clipă în rolul unui învăţător sau al unui profesor care câştigă 1.000 lei pe lună şi care speră că, din octombrie, va avea cu 500 de lei în plus la salariu.

Ceea ce ar trebui să facă guvernul ar fi să discute cu sindicatele din învăţământ restructurarea sistemului. Acum, un cadru didactic are o normă de 14-18 ore pe săptămână. În ţările occidentale, norma este de 20 de ore pe săptămână. În plus, elevii ar trebui să scape de nenumăratele cursuri inutile care le încarcă orarul. Efectul unei astfel de restructurări ar fi că, probabil, 20% dintre cadrele didactice şi-ar putea pierde locul de muncă. Sau poate chiar un procent mai mic, ţinând cont că multe ore le revin unor suplinitori fără calificare. În aceste condiţii ar fi sustenabilă majorarea cu 50% a salariilor din învăţământ. Iar cei care ar rămâne în învăţământ ar trebui să accepte introducerea unor criterii prin care, periodic, să le fie evaluată performanţa. Pe de altă parte, executivul ar trebui să le promită sindicatelor din învăţământ că va reduce inechităţile şi va elabora o lege de salarizare a tuturor categoriilor de bugetari. Oricum, va fi imposibil să aduci veniturile personalului din sistemul sanitar, de exemplu, la nivelul celor ale poliţiştilor sau ale magistraţilor. În iulie, salariul mediu net în sănătate era de 346 de euro, în timp ce cadrele de poliţie câştigau 765 de euro.

Interesul guvernului nu este însă să rezolve criza generată de majorarea salariilor cadrelor didactice. Dimpotrivă, scopul domnilor Tăriceanu şi Vosganian este să întreţină sentimentul de dezastru. Este o clasică strategie de campanie. Poporului i se transmite că ţara este în primejdie, iar singurii care pot să o salveze sunt liberalii. Chiar crede cineva că miniştrii Cristian Adomniţei şi Eugen Nicolă escu nu au votat în deplină cunoştinţă de cauză această majorare? Dar PNL a permis intenţionat ca această criză să ajungă la apogeu. La această oră, nici măcar nu este clar dacă guvernul s-a ţinut de promisiune şi a atacat la Curtea Constituţională proiectul legii de salarizare. S-ar putea să renunţe, fiindcă interesul lui Tăriceanu este să-i arunce lui Traian Bă- sescu în braţe această bombă cu ceas. Preşedintele ar fi pus într-o situaţie imposibilă. Dacă promulgă legea, i se va reproşa că este populist şi inconştient. Că pune în primejdie bugetul ţării şi obiectivul intrării în zona euro, în 2014. Dacă o respinge, în prag de alegeri parlamentare, el şi partidul său îşi pun în cap 277.000 de cadre didactice, plus familiile lor, plus PSD.
 
Oricum, întrebarea este unde se va opri această sarabandă a revendicărilor? După profesori vin funcţionarii publici, apoi apar şi medicii, iar acum cer salarii mai mari cu 25% şi jurnaliştii de la Agerpres, precum şi cei de la radioul şi televiziunea publice. Este normal să ceri unui executiv care ne-a obişnuit să-şi cumpere liniştea cu bani de la buget. După părerea mea, sindicatele îşi vor tempera revendicările doar atunci când vor avea în faţă un guvern nou, stabil, care să aibă susţinere în parlament şi care să nu se lase şantajat.