Horia Ghibuţiu: "Cazul tulburător al românilor care au fost trataţi ca nişte sclavi pe o plantaţie de sparanghel stârneşte o legitimă indignare, cu atât mai mult cu cât s-a petrecut într-un stat al Uniunii Europene."
Şi nu oriunde, ci în Cehia, o ţară privită cu admiraţie în România, atât înainte de 1989 - când, să ne reamintim, am contribuit la eliberarea acelor ţinuturi în 1945 şi am refuzat să le cotropim în 1968 -, cât şi, mai ales, după. De fapt, e irelevant că s-a întâmplat acolo. Mai grav e că s-ar putea întâmpla aproape oriunde şi nu doar cu români, bulgari şi moldoveni. Care au fost atraşi de mirajul unor câştiguri mai mari decât ar fi putut obţine în ţările de baştină şi s-au trezit într-un penitenciar în aer liber, unde au fost înfometaţi, reduşi la stadiul de animale de povară, electrocutaţi şi înghiontiţi cu kalaşnikoave de nişte gardieni hotărâţi.
Sclavagismul modern, în pofida Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, e identificabil pe tot globul şi găseşte oricând un mediu bun de proliferare, darămite în condiţiile crizei financiare mondiale. Robia noului mileniu ar fi, conform organizaţiilor antisclavagiste, de cinci tipuri: sclavia pe datorie - când oamenii sunt forţaţi să muncească din greu pentru a se putea achita de obligaţii pe care şi le-au făcut (au fost cazuri, cumpărând medicamente pentru copii); căsătoria cu forţa de la vârste fragede - fete obligate să trăiască alături de bărbaţi pe care să-i slujească şi care le agresează fizic, în diverse feluri; munca silnică - oameni recrutaţi individual sau de diferite organizaţii, siliţi să presteze sub ameninţarea violenţei sau a altor pedepse; sclavia de filiaţie - oameni fie provenind din familii de sclavi, fie aparţinând unei comunităţi pe care societatea o condamnă la muncă silită; traficul de persoane - transportarea dintr-un loc în altul şi scoaterea la mezat a persoanelor, cel mai frecvent femei, în scopul de a le folosi în condiţii de sclavie; în fine, sclavia infantilă - se estimează că milioane de copii din întreaga lume sunt puşi la muncă, periclitându- li-se creşterea şi sănătatea.
Un amic, fost căpşunar în Anglia pe perioada studenţiei, dar care şi-a găsit un rost între timp, nefiind nevoit să caute sparanghel pe ogoarele din Melnik şi Voykovice, îmi pomeneşte de vremurile de după 1989, când românii optau pentru sclavia cu bucurie! Nu căutaţi conceptul în documentaţia asociaţiilor pentru drepturile omului, fiindcă nu există: ţine de tranziţie şi de vremurile în care, nefiind în UE, trebuia să suporţi atâtea umilinţe şi mizerii până să ajungi să lucrezi la negru undeva aiurea, încât te bucurai şi ziceai că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior dacă nimereai un loc de sclav pe o plantaţie.
Vremurile s-au schimbat, slavă cerului, acum românii alungaţi de sărăcie pot călători nestingheriţi prin Europa, în căutarea unui loc de muncă mai bun decât cele de acasă. Dar locurile acelea bune sau măcar acceptabile - vezi construcţiile - s-au cam închis. Ieri, agenţiile de presă puneau bernă pe piaţa muncii de pe continent: 4,5 milioane de oameni din UE şi-ar putea pierde slujbele anul acesta. Asta înseamnă că va fi bătaie şi mai mare pe posturile de culegător de legume şi fructe - o piaţă care n-are cum să sucombe. Şi mai înseamnă că unii compatrioţi ghinionişti ar putea deveni nu salvatori ai celor de acasă, ci români pe plantaţie. Aceia nu trebuie să ia cazul din Cehia nici ca pe un accident, nici ca pe un fapt divers, ci drept un avertisment.
Recomandările noastre
