Ioana Lupea: "Filmul "4 luni, 3 saptamini si 2 zile" este o masina a timpului."
Din prima secunda, un dispozitiv infernal te aspira intr-o alta lume, dureros de familiara spectatorului roman, claustrofoba, probabil, pentru spectatorul occidental. Niciunul insa nu se poate sustrage acestei povestiri din comunism spuse de Mungiu cu o raceala paralizanta ce supravietuieste in corp dupa terminarea proiectiei.
Tot ce s-a spus sau s-a scris despre „432” nu te pregateste pentru experienta la care urmeaza sa asisti. Nimic nu indulceste mecanica implacabila a evenimentelor traite de studentele Otilia si Gabita, ultima insarcinata in aproape cinci luni, carora domnul Bebe le solicita plata in sex pentru un avort cu sonda. Filmul lasa impresia de document, are forta unei pelicule de arhiva. Regizorul nu introduce, nu explica, nu judeca, nu subliniaza. Personajele nu-si exteriorizeaza sentimentele.
Spectatorului ii este refuzata orice posibilitate de descarcare emotionala. Dar simte din plin un soc senzorial. Ceea ce vede si ceea ce aude amplifica senzatia de deja trait si stimuleaza receptorii sa recunoasca fraze (dialogul de la petrecerea parintilor lui Adi, prietenul Otiliei), zgomote ambientale (sunetele dintre blocuri intensificate de noapte si de frica), obiecte (resoul din camera de camin), locuri (statia de Salvare, unde Otilia il asteapta pe Bebe, salvatorul Gabitei si violatorul amandurora). Mungiu a gasit numitorul comun al persoanelor intalnite, dialogurilor purtate, drumurilor parcurse, lucrurilor vazute si sunetelor auzite de noi toti in comunism.
Filmul nareaza cu un ton tulburator de egal cateva ore din viata Otiliei, parca urmarita cu o camera ascunsa. Personajul traverseaza o lume fara iesire, pentru care abuzul/violul cotidian si generalizat a devenit natural. Compasiunea a fost expulzata asemenea fatului. Un gest firesc precum rezervarea unei camere de hotel capata proportiile unei traume: receptionerii se rastesc, ameninta, santajeaza. Otilia si Gabita traiesc agresiunea sexuala doar ca pe o alta trauma. Relatia lor nu este prietenie, ci simbiotica, in sensul psihanalitic al cuvantului.
Otilia, incapabila sa spuna „nu”, simultan parinte responsabil si adult puternic, protejeaza si se sacrifica pentru a satisface nevoile celorlalti, ale „copilului” Gabita si ale prietenului Adi, la fel de infantil. Pentru ea imprumuta bani, suporta violul si scapa de fatul avortat infruntand primejdia de a fi surprinsa. Pentru el participa la aniversarea mamei, sarbatorita chiar in timp ce Gabita avorteaza, risca sa ramana ea insasi insarcinata, suporta aluziile dispretuitoare la starea ei sociala.
Se lasa umilita si exploatata pentru a primi in schimb, daca va avea nevoie candva, ajutorul. Otilia este victima cu potential de agresor. Isi insuseste cutitul descoperit in geanta cu instrumente a domnului Bebe si buletinul acestuia, uitat la receptia hotelului. Nu le foloseste pana la finalul filmului. Toate personajele pot fi insa, simultan, victime si abuzatori si, in aceasta tesatura de relatii interumane bolnave, sta universalitatea filmului.
Fara imperfectiuni si impecabil jucat, despre „432” nu se poate spune ca este un film bun. Ar fi pur si simplu inadecvat.
Recomandările noastre
