În ianuarie 1990, m-am nimerit, împreună cu un grup de colegi de facultate, în mijlocul unui miting pro-FSN, organizat în faţa Palatului Victoria.
În acel moment nu eram prea lămuriţi cine este Iliescu, dar credeam că România are nevoie de o democraţie de tip occidental, de un sistem pluripartit şi de privatizare, aşa că am început să discutăm cu manifestanţii. Cel care ne-a demascat a fost un colonel din Ministerul Apărării, care ne-a întrebat foarte agresiv: „Ce aveţi cu Ion Iliescu?”. În momentul următor am fost înconjuraţi de un grup de tipi solizi/graşi, cu geci de piele, iar peste 30 de secunde cineva a strigat: „Ăla are dolari în geantă!”.
O ploaie de pumni a început să curgă peste unul din colegii noştri, care a scăpat doar fiindcă fugea foarte repede. Ceilalţi ne-am împrăştiat ca porumbeii, bucuroşi că n-am fost identificaţi drept duşmani ai poporului.
Mi-am adus aminte de această poveste citind în Gândul: „Crisparea instalată ca un «rictus mortis» pe chipul blond al lui Hoară (...) îi poate asigura pe toţi puternicii zilei că timpul dictaturii a trecut, iar radicalizarea maselor împotriva guvernanţilor ar putea scăpa, nedorit, de sub control”. Iar în acelaşi ziar, Cristian Tudor Popescu a scris: „Imaginaţi-vă că în faţa zecilor de mii de manifestanţi ar fi apărut nu alde Hoară, care a fost luat cu pietre, ci Boc.(...) Acest guvern şi-a tăiat toate căile de comunicare cu populaţia”.
Nu că m-aş fi aşteptat din partea lui Cristian Tudor Popescu la un pic de compasiune pentru un om înjurat, scuipat şi umilit pentru simplul fapt că avea alte opinii decât sindicaliştii mobilizaţi, inclusiv de către PSD, în Piaţa Victoriei. Dar aş fi curios ce ar spune editorialistul ziarului „Gândul” dacă ar nimeri în mijlocul unui miting pro-Băsescu, unde manifestanţii furioşi i-ar turna apă în cap şi i-ar da şuturi în fund. Iar a doua zi, s-ar găsi un ziarist care să scrie: „Ceea ce a păţit C.T. Popescu este o dovadă că mogulii şi-au tăiat toate căile de comunicaţie cu populaţia.”
M-a şocat faptul că multor colegi din presă li se pare justificat ceea ce i s-a întâmplat lui Hoară. Niciun pic de compasiune. Tentativa lor de a credibiliza ceea ce, după opinia mea, nu poate fi explicat. Violenţele împotriva lui Hoară ar fi fost „provocate” de către acesta, iar poporul a fost îndreptăţit să reacţioneze, pentru că nu mai suportă guvernarea Boc.
Mai grav decât reacţia primitivă a presei mi se pare a fi pasivitatea poliţiei, instituţia care ar trebui să-i protejeze pe toţi cetăţenii acestei ţări, fie ei şi nişte guvernanţi suspecţi. În orice stat civilizat, poliţiştii s-ar fi uitat peste fotografiile de la incident, i-ar fi identificat pe autorii violenţelor şi ar fi aplicat legea.
În Marea Britanie, în perioada grevelor din 1984, guvernul Thatcher nu a avut nicio reţinere să aresteze şi să acuze de diferite fapte penale nu mai puţin de 11.300 mineri şi simpatizanţi. Dar în România zilelor noastre, ministrul de interne, Vasile Blaga, nu se deranjează să explice nici măcar modul în care ginerele său, un stomatolog de 26 de ani, a pus mâna pe contracte de milioane de euro pentru servicii de pază la companiile controlate de prietenii săi Berceanu şi Videanu.
Să nu lăsăm incidentul prin care a trecut Hoară la nivelul unei poveşti comice, în care un individ antipatic - un deşirat spălăcit, ochelarist, cu un discurs enervant: victima perfectă! - a primit ceea ce merita de la poporul suveran şi furios.
În Statele Unite, o lecţie fundamentală învăţată de poliţişti este că, dacă asemenea incidente minore nu sunt sancţionate, autorii faptelor vor trage concluzia că se poate mai mult. Suntem abia la începutul unei lungi perioade de austeritate, care va fi, probabil, marcată de proteste puternice. Ministrul de interne, Vasile Blaga, tocmai le-a arătat viitorilor protestatari că, dacă vor trece la un nivel superior de violenţă şi vor da foc la maşini sau vor ataca autorităţile, nu li se va întâmpla nimic. Poliţia, ca în prea multe alte situaţii, se va uita în altă parte.