Pot accepta că Liviu Dragnea are impresia că a făcut un lucru şmecher propunând ca alegătorilor să le fie oferite locuri de joacă pentru copii, că s-a gândit să organizeze tombole cu premii multe şi mărunte ( numai bune pentru amărâţii de la sate), ba chiar să le ofere celor însetaţi un pahar cu apă rece! Nu-mi dau seama cum a uitat de linguriţa de rahat de trandafiri, dar presupun că în mintea sa degustarea era inclusă, fiind parte a procesului de suspendare a Preşedintelui.

Am văzut mulţi români dezgustaţi de ceea ce se întâmplă, fără a realiza amploarea dezastrului. În câteva săptămâni, cuplul Ponta-Antonescu a reuşit să ne pună o etichetă pe care nu o mai credeam posibilă din iunie 1990. Dacă aţi avea curiozitatea să citiţi paginile din Le Monde, articolele din The Economist şi Financial Times, sutele de referiri din restul presei, alta decât cea de limbă română, aţi înţelege cum suntem priviţi. O curiozitate de democraţie ce pare să aibă ca sursă de inspiraţie modalităţi de cucerire a puterii pe care Europa le credea demult uitate. Hitler şi Mussolini par demni înaintaşi ai lui Voiculescu,
Ponta, Antonescu.
Am depăşit şi ceea ce se credea a fi un exemplu clasic de derapaj democratic: Ungaria. Comparaţia dintre Victor Ponta şi Viktor Orban nu poate fi făcută nici măcar în joacă, întrucât liderul FIDESZ a câştigat alegerile parlamentare şi abia apoi a procedat la consolidarea puterii. Este adevărat că mijloacele sale erau la fel de dubioase, dar aveau un parfum de democraţie. În România am asistat la o cumpărare a capetelor de parlamentari precum vitele la iarmaroc, la o răsturnare de guvern ce a dus la o tentativă de lovitură de stat prin modificarea legislaţiei până la alterarea Constituţiei. Totul având drept obiectiv modificarea voinţei electoratului aşa cum fusese ea exprimată în alegerile din noiembrie 2008 şi 2009.

Spaima nebună a lui Voiculescu şi paranoia puterii a lui Antonescu au făcut din Victor Ponta un premier prizonier într-un joc de putere ce depăşea capacitatea sa de rezistenţă. Confruntat cu un scandal de plagiat, Ponta a ales calea revoluţiei continue fără a se mai gândi la consecinţele faptelor sale. Va intra în istorie ca un uzurpator al democraţiei, un premier chemat la Bruxelles ca să fie tras de urechi şi bătut uşor cu palma în cap ca să-şi revină. Iar pentru deplina înţelegere a situaţiei a primit şi o temă pentru acasă, un extemporal la democraţie în care întrebările erau mai importante decât răspunsurile.

Va fi greu de uitat aşa ceva, indiferent de rezultatul referendumului. Reacţia de ţoapă opărită pe care am văzut-o la Crin Antonescu atunci când răspundea criticilor europeni m-a convins de anvergura intelectuală a celui ce vrea să devină preşedintele României. Cam asta ne-ar aştepta ani mulţi de acum încolo. De aceea cred că cel mai bun lucru pe care-l putem face este să-i lăsăm să-şi mănânce singuri rahatul cu aromă de trandafiri. Pentru că merită!