Unora li se va părea desuet, probabil, subiectul textului ce urmează. Criza economică pare a mai avea puţin până să ne înghită, şi apele revărsate au nenorocit o parte însemnată a ţării.

Asta vor spune, şi nu fără acoperire, într-un noian de articole, emisiuni, campanii umanitare. Există însă foarte mulţi alţii cărora niciodată, indiferent de vitregiile momentului, nu li se va părea că vorbim prea mult despre trecutul comunist şi, mai ales, despre torţionarii care au consolidat sistemul.

Eşecul Legii Lustraţiei prin respingerea ei, luna trecută, de către Curtea Constituţională, a reaprins nemulţumirile victimelor fostului regim, iar dezbaterea - se vede - atinge abia acum, după 20 de ani, cote maxime. Până în 2010, indiferent de partidul sau coaliţia aflată la putere, rămânea mereu un rest de speranţă că, până la urmă, va veni şi momentul dreptăţii.

Că nu-i vom mai vedea prin guvern, parlament, Sinod pe cei care au ocupat diverse funcţii în instituţiile comuniste sau şi-au turnat semenii, că foştii torţionari vor fi scoşi din bârlogurile în care îşi consumă în linişte pensiile indecent de mari raportat la "munca" lor.

Acum, ca să fim realişti, nu mai sunt prea mulţi şi mai ales cu funcţii importante de lustrat, iar dintre cei care au torturat în închisorile comuniste puţini mai pot fi aduşi în faţa instanţei pentru simplul fapt că nu mai sunt în viaţă.

Colonelul Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii, al cărui fiu şi ale cărui victime au fost intervievate de curând de EVZ, în exclusivitate, reprezintă una dintre excepţii, inclusiv prin aceea că dosarul de cadre, descoperit în arhive de tinerii istorici de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului (IICCMER), conţine documente incontestabile privind vinovăţia sa.

În mod fericit, în cazul Enoiu, mărturiile victimelor vor putea fi coroborate cu documente de magistraţii care vor dori să aplice legea în spiritul, şi nu în litera ei, dacă nu cumva vor rata şi această şansă de a crea o breşă judiciară.

Căci, de fapt, marea problemă nu este demonstraţia vinovăţiei unuia precum Enoiu, ci voinţa de a-l judeca, care e, în ultimă instanţă, una politică. Până acum, nicio plângere penală împotriva unui fost torţionar nu a trecut de Parchetul General. Procurorii s-au împiedicat de depăşirea termenelor de prescripţie.

Ca să meargă însă mai departe, nici măcar nu trebuiau să inventeze ei o soluţie, căci au găsit-o polonezii înainte: au calculat termenele începând cu 1999, anul în care s-a înfiinţat Institutul Memoriei Naţionale. Dacă s-ar fi aplicat acelaşi principiu, în România termenele ar fi trebuit să curgă tot din 1999, când s-a înfiinţat şi CNSAS.

Abia după acel moment, documentele fostei Securităţi, esenţiale în instanţă, au devenit accesibile victimelor. Răpitorii şi torţionarii lui Vasile Paraschiv, de pildă, ar fi putut fi astfel judecaţi, nu mângâiaţi cu NUP-uri. Dar, deşi pare şablonard, tot mai există o şansă. De data aceasta însă, mai mult ca sigur, va fi ultima. Pentru Vasile Paraschiv e prea târziu, căci el se îndreaptă deja spre CEDO, însă magistraţii români îşi pot spăla ruşinea arătând flexibilitate şi adecvare la contextul juridic european în dosarele rămase pe rol. La fel ca parlamentarii, care ar putea să refacă Legea Lustraţiei pentru a fi pe gustul Curţii Constituţionale, în viitoarea sesiune.

Căci, chiar dacă ar mai putea fi judecat şi, eventual, condamnat doar Enoiu, tot ar merita efortul magistraţilor. Chiar dacă în urma Legii Lustraţiei ar mai avea de pierdut ceva doar Ion Iliescu şi acel ceva este doar o invizibilă funcţie de preşedinte al Institutului Revoluţiei Române, tot ar merita adoptarea ei.

Acum, după 20 de ani, gesturile simbolice sunt importante şi singura alinare. Şi pentru doctorul Dionisie Stoenescu, victimă a lui Enoiu în arestul de la Interne, care trăieşte la Paris. Şi pentru graficianul Mircea Bozan, azilant politic în Germania, care a fost la un pas de moarte după bătaia primită ca "golan" în mai 1990, după cum susţine, la ordinul lui Gelu Voican Voiculescu, mâna dreaptă a lui Ion Iliescu. Ei vor să creadă că ignoranţa şi nepăsarea au limite.