Horia Ghibuțiu: „O generație pe care regimul comunist a lăsat-o fără copilărie riscă să rămână și fără bătrânețe, după ce acești sacrificați vor fi vărsat o grămadă de bani la stat”.
De parcă asta ne mai lipsea în plină criză, iată o veste de neliniştitoare de la Banca Mondială: potrivit unui studiu al acestei instituţii, până în anul 2050, vârsta de pensionare la bărbaţii din România ar trebuie să ajungă la 70 de ani! În fapt, creşterea accentuată a vârstelor la care se poate renunţa la muncă pare a fi unica soluţie, în condiţiile în care fondul de pensii e pe cale să intre în faliment, din cauza raportului nefericit - prea mulţi pensionari faţă de numărul angajaţilor. De asemenea, Banca Mondială sugerează ca, în această parte a Europei, posibilităţile de pensionare anticipată să fie reduse pe cât posibil. Ceea ce omite însă Banca Mondială este specificul local. În ţara noastră, în această perioadă de tranziţie - şi ne permitem să anticipăm că brambureala şi nedreptatea tipic româneşti se vor perpetua şi după trecerea la euro -, pensionarea îmbracă o formă orwelliană, adică unii sunt mai egali decât alţii. Bunăoară, aleşii poporului şi judecătorii, categorii socio-profesionale care nu numai că se pensionează când poftesc, dar beneficiază şi de o senectute îndestulătoare, la adăpostul unor sume lunare pe care alţii nu le pot atinge nici câştigând binişor în mediul privat! Serios, crede cineva în România că o simplă recomandare, legată de limitarea ieşirii anticipate la pensie, poate deveni viabilă câtă vreme sfânta şpagă va mai fi primită de comisiile care stabilesc într-o veselie cine poate scăpa de muncă pe caz de boală?
Ceea ce se reduce, de fapt, prin aceste măsuri este speranţa că noi, cei aflaţi acum în câmpul muncii, vom apuca să ne bucurăm de vreo pensie înainte de a da colţul! Potrivit legilor în vigoare, vârsta de pensionare va creşte până la începutul anului 2014 la 60 de ani pentru femei şi 65 pentru bărbaţi. Toate bune şi frumoase, dacă n-am ţine cont de un mic detaliu: acum doi ani, speranţa de viaţă la noi era, la bărbaţi, de 70 de ani.
În pofida scontatului mers înainte al societăţii, această speranţă de viaţă nu e de aşteptat să crească în mod real în România, pentru simplul motiv că, de exemplu, cei din generaţia din care face parte subsemnatul - 40 de ani - n-au crescut cu vitaminele de care beneficiau congenerii care trăiesc acum în Uniunea Europeană. Copilăria fericită petrecută în comunism era doar la televizor, în realitate, mâncarea era puţină şi proastă, educaţia fizică se făcea pe sărite, fiind adesea înlocuită de inutila pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, iar taberele şcolare semănau cu efectuarea unor stagii de pedeapsă.
Practic, prin pensionarea la 70 de ani, o generaţie pe care regimul comunist a lăsat-o fără copilărie riscă să rămână şi fără bătrâneţe, după ce aceşti sacrificaţi vor fi vărsat, pe parcursul vieţii active, o grămadă de bani la stat şi de care se vor mai putea bucura puţin sau deloc.
Nu-i invidiez deloc pe bieţii vârstnici cărora le creşte de astăzi punctul de pensie, mai ales că se scumpesc şi medicamentele autohtone, măsură care îi loveşte în primul rând tot pe ei. Din păcate, nici pensionarii de azi nu pot invidia o generaţie care trăieşte mai bine decât au făcut-o ei, îşi permite câte un concediu în străinătate, dar e posibil să nu mai prindă pensia.