Încercăm în mod inconştient să ne dezintoxicăm de comunism, de drama trecutului?
Ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu a fost „sărbătorită“ mediatic ca în niciun alt an postrevoluţionar. E adevărat că dictatorul ar fi împlinit o cifră rotundă, 90 de ani, dar nu a existat ziar sau staţie TV care să nu ofere spaţii generoase acestui subiect: de la casa sa din Scorniceşti până la detalii intime ale cuplului sau nostalgicii care, an de an, se strâng la Ghencea pentru a-şi plânge liderul dispărut. Dincolo de atracţia uneori morbidă pentru acest subiect, o întrebare trebuie pusă: ce resorturi psihice se nasc în noi când ne amintim de Ceauşescu?
Să fie vorba de banala curiozitate, a privitului dincolo de cenzura care ne prezenta idilic viaţa celor doi lideri maximi ai comunismului mioritic? Sau pur şi simplu, în mod inconştient, încercăm să ne dezintoxicăm de comunism, de drama trecutului? Din acest punct de vedere poate fi o psihanaliză în masă, o exorcizare colectivă. Cu cât citim sau aflăm mai multe informaţii despre viaţa lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, cu atât ne dăm seama ce regim discreţionar şi cumplit a trecut peste noi.
La urma urmei, Nicolae şi Elena erau o pereche obişnuită, ale cărei resorturi rurale dintre cele mai profunde le-a călăuzit viaţa. Doi mărunţi activişti de partid, şireţi şi autodidacţi, propulsaţi de regimul comunist în aristocraţia roşie, pe cea mai înaltă treaptă. Ridicaţi de propagandă şi de aparatul de partid la rang de genii naţionale, de eroi între eroi, de mit al românismului încarnat într-un sat prăfuit din Olt.
Cel mai perfect exemplu de demenţă a ideologiei comuniste, care a răsturnat scara valorilor. Un mediocru bâlbâit decretat geniu! Un om care într-o societate normală ar fi ajuns cel mult argat şi care a condus România timp de 24 de ani. E drept, o Românie zdrobită şi răpusă de tancurile sovietice, lăsată la cheremul unei „elite“ comuniste formate din pleava societăţii. Deşteptăciunea şi IQ-ul lui Ceauşescu sunt un alt gen de folclor. Fostul lider comunist era cel mult abil, viclean, avea o inteligenţă nativă, ţărănească.
De aici până la cultul personalităţii e cale lungă: „cel mai iubit şi mai stimat fiu al naţiunii noastre, ctitorul de geniu al României socialiste moderne, strălucitor conducător de partid şi de ţară, personalitate de înalt prestigiu a vieţii politice contemporane, ce s-a impus în conştiinţa întregii omeniri ca mare Erou al păcii, al înţelegerii şi colaborării între naţiunile lumii“. Ode deşănţate care astăzi îţi provoacă greaţa.
Dar şi nevoia de a te raporta altfel la istoria contemporană. Pe nostalgicii de astăzi i-aş pune să urmărească integral, poate şi de mai multe ori, întreg Congresul al XIV-lea al PCR. I-aş trimite la trei dimineaţa la coadă şi i-aş invita să trăiască din nou, pentru o săptămână, în aceleaşi condiţii din 1989. Din nefericire, cei care provoacă această nostalgie sunt politicienii actuali, incapabili să gestioneze o ţară altfel decât în folos propriu. Poate acesta este blestemul lui Ceauşescu sau poate duhul fetid al comunismului care mai bântuie prin România. Şi avem nevoie de o exorcizare...
Recomandările noastre
