Ioana Lupea: „Orice agresiune energetică sau de altă natură a Rusiei faţă de un vecin membru sau nemembru al Uniunii Europene este primită la fel: vinovată este victima“.
Dacă un prichindel este snopit în bătaie de un musculos de 2 metri şi 110 kg, vinovat este prichindelul care, înainte de a fi lăsat lat, a insultat namila. Cam asta este şi atitudinea unor comentatori şi politicieni europeni care se grăbesc, într-un cor mânios, dar plăcut urechilor Kremlinului, să acuze Ucraina pentru actuala criză a gazului din Europa şi să justifice agresiunea Rusiei. Învinovăţirea Ucrainei şi doar a Ucrainei pentru noua criză a gazului este şi unul dintre scopurile politice ale Rusiei, care încearcă să discrediteze Kievul în faţa puterilor occidentale dispuse să-i înmâneze invitaţia de aderare la NATO. Aşa cum a făcut-o cu succes şi în cazul lui Mikhail Saakaşvili care s-a trezit, după intervenţia Rusiei în Georgia, izolat pe scena politică internaţională, pe motiv că a tras primul foc.
Poziţia semioficială a UE este că ambele ţări sunt responsabile, dar preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a admonestat public doar Kievul, cerându-i imperativ să nu creeze nicio problemă în tranzitul gazului dacă-şi doreşte o relaţie strânsă cu Uniunea. Ce crimă a comis Ucraina din moment ce nu poate fi demonstrat, dincolo de orice dubiu, că a furat tot gazul din conducte, aşa cum pretinde Rusia? Kievul a refuzat să accepte mărirea, de la 1 ianuarie 2009, a preţului gazului. Nu asta se cere şi administraţiei de la Bucureşti? Să renegocieze preţul gazului cu Moscova, renunţând şi la intermediarii impuşi ca o condiţie obligatorie pentru furnizarea gazului chiar de Gazprom? Ceea ce prea mulţi se fac a uita, inclusiv la Bucureşti, este că orice contract încheiat cu Gazpromul nu e doar comercial. Închid ochii în faţa tuturor dovezilor că Rusia foloseşte energia ca instrument politic. Un exemplu: la o zi după ce Praga a semnat cu Washingtonul acordul pentru amplasarea radarului antirachetă, Rusia a oprit furnizarea de petrol către Cehia invocând „defecţiuni la conductă“.
Criza gazului din această iarnă este identică cu aceea din 2006. Şi atunci oficialii europeni au acceptat mult prea uşor argumentul Rusiei că Ucraina fură gazul din conducte, şi atunci Ucraina a fost declarată „cel puţin la fel de vinovată“. Teza „victimei provocatoare“ a devenit o formulă sacră în politica UE. Orice agresiune energetică sau de altă natură a Rusiei faţă de un vecin membru sau nemembru este primită la fel: vinovată este victima. Când Rusia a tăiat alimentarea cu petrol către Lituania şi Letonia, ca pedeapsă pentru că au refuzat să-şi vândă companiile energetice unor firme ruseşti, oficiali UE chemaţi să intervină pentru a pune capăt şantajului au concluzionat că atitudinea celor două mici state baltice pune în pericol securitatea europeană, consemnează într-o analiză fostul ambasador al Statelor Unite în Lituania, Keith C. Smith.
Din păcate, UE nu funcţionează pe principiul „toţi pentru unul, unul pentru toţi“. Ca dovadă, eşecul în stabilirea unei politici energetice unitare şi în susţinerea conductei Nabucco. Marile state europene îşi negociază gazul pe cont propriu, închizând ochii la practicile comerciale netransparente şi la şantajul politic practicat de Moscova în vecină tate şi proximitate. N-ar fi deloc de mirare ca Rusia să primească drept pedeapsă sprijinul pentru Nord Stream şi South Stream.
Recomandările noastre
