Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > EDITORIALUL EVZ: Culiţă Tărâţă sau Cotul Pisicii
EDITORIALUL EVZ: Culiţă Tărâţă sau Cotul Pisicii

EDITORIALUL EVZ: Culiţă Tărâţă sau Cotul Pisicii

Dacă mâine ar avea loc inundaţii, ce aţi vota: inundarea Insulei Mari a Brăilei sau spargerea digului de la Cotul Pisicii?

Sună aberant, dar într-o ţară în care, când îi convine, preşedintele pomeneşte "întoarcerea la popor" singurul impediment al organizării unui referendum pentru luarea unei hotărâri operative riscante ar fi doar lipsa de timp (căci Dunărea nu aşteaptă lălăiala "factorilor de decizie").
Problema e dezbătută pe larg de cine vrei şi de cine nu vrei (la televizor, în tramvai, la locul de fumat). Românii, şi aici sunt incluşi deopotrivă şeful statului, miniştrii şi alţi aflători în treabă, se pricep, acum, nu doar la fotbal şi la politică, ci şi la inun daţii. Apă să fie, că de idei nu ducem lipsă! Şi apă e.

Din câte am aflat de la specialişti, punctul critic acum este zona ora şului Galaţi, unde Dunărea va atinge o cotă nemaiîntâlnită în ultimii 200 de ani. Ca şi cum n-ar fi destul, acolo se varsă şi Siretul, "răspunzător" deja pentru inundaţiile din Moldova. O situaţie specială cere măsuri speciale, şi aşa am ajuns la dilema de la începutul acestui editorial.

Dilemă rezolvată, spune un cititor al blogului meu, după ce Culiţă Tărâţă, concesionarul Insulei Mari a Bărilei, ar fi dat "mii" de telefoane ca să-şi protejeze mina de aur. N-au fost mii de telefoane, dar câteva a dat, cu siguranţă. Potrivit declaraţiilor pe care le-a făcut la Agerpres, societatea multimilionarului, TCE 3 Brazi, ar avea de pierdut "170-180 de milioane de euro", pierderile totale fiind de peste 4 miliarde de euro, "având în vedere investiţiile făcute în timp în această exploatare agricolă". E de înţeles, deci, îngrijorarea lui Culiţă Tărâţă, care aduce în discuţie şi soarta celor 1.272 de salariaţi care lucrează acolo şi a celor 6.000 de locuitori ai Insulei.

Am "locuit" timp de 45 de zile pe Insula Mare a Brăilei. Îmi amintesc răsăriturile şi apusurile incredibile, stolurile de păsări călătoare care "survolau" zona (era toamnă), drumurile desfundate şi tonele de ştiuleţi de porumb rămaşi în urma combinelor. De aceea fusesem aduşi acolo (eram soldaţi TR), să culegem ce rămânea în urma combinelor – producţie românească. (Am bănuit mereu că , în realitate, era vorba de porumb lăsat anume în urmă, să fie furat.)

Lozincile zilei vorbeau despre hărnicia agricultorilor, spiritul de sacrificiu al ostaşilor români, utilajele româneşti performante, "grânarul Europei" şi extraordinara performanţă a reincluderii în circuitul agricol a unor terenuri mlăşti noase ş.a.m.d. La faţa locului, era jale. În cifrele de pe vremea lui Ceauşescu e lipsit de înţelepciune să ai încredere. În cele de pe vremea lui Culiţă Tărâţă, la fel. Rămâne bunul-simţ.

Pentru cei 6.000 de locuitori ai Insulei, deversarea ar fi catastrofală. Unii îşi amintesc cum era înainte de îndiguire. Atunci, revărsarea Dunării era un fapt banal. Exista o comuniune între oameni şi natură. Oamenii se adăposteau, Dunărea se retrăgea după o vreme şi lăsa prin curţi, prin plasele întinse de localnici, destul peşte cât să-i îndestuleze. Sună idilic. Sună a vechi. A autentic, în acelaşi timp.

O ştire din luna martie vorbeşte despre locuitorii comunei Grindu (de la Cotul Pisicii) care se luptă pentru refacerea bălţilor desecate în anii 1980. De atunci, de la ideea genială a culturilor agricole într-o zonă eminamente piscicolă, oamenii din Grindu s-au trezit că nu mai pot face ceea ce făceau de o viaţă; mulţi s-au angajat la Combinatul Siderurgic Galaţi, s-au orăşenizat.

Ironic, autorităţile române au luat în calcul, acum, două variante care înseamnă repunerea naturii în cursul ei natural. (Varianta a treia, marele dig din saci umpluţi cu nisip va rezolva, dacă va rezolva, o situaţie de moment, dar pericolul va rămâne!). Ruperea digurilor, în vreme de viitură, înseamnă însă dezastru. Inundată acum, mare parte din Insula Mare a Brăilei ar rămâne sub apă câţiva ani.

Dacă Dunărea ar da năvală peste arăturile de la Grindu, ar trece mult până când oamenii ar scăpa de nămol, ca să pescuiască. Dar întrebarea rămâne: merită să îndiguieşti aiurea, să insişti pe culturi agricole în mlaştini, când există atâta teren neinundabil lăsat vraişte? Vorba unui coleg: salvaţi Cotul Pisicii!