Genul acela de subiect tabu a cărui simplă invocare stârneşte replici de grotă şi argumente de bonton, croite pe potriva sufletului majoritar. Argumentele în cazul acesta au redeschis dicţionarul "prieteniei" româno-maghiare, readucând în spaţiul public patrioticul "treceţi batalioane române Carpaţii" sau stihul eminescian "cine-a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii".

Dacă n-ar fi real, scenariul acesta ar putea umple săli în teatrele bucureştene: un pastor maghiar exprimă într-un limbaj mai tare eşecul comunitar românesc, iar poporul îi răspunde într-un cor de înjurături, citând convins din Eminescu, un poet de geniu cu viziuni şi scrieri politico-sociale catastrofale. Din păcate, totul e pe bune aici.

Jurnalistul american Robert Kaplan descria odată estul european ca fiind "regiunea memoriilor pure". Istoria e aici atât de înrădăcinată în miturile fondatoare, încât apelul la "descălecători" ţine loc de explicaţie cotidiană şi principiu diferenţiator. Pentru cineva afectat iremediabil de gena naţionalismului inept, distribuirea asimetrică a valorilor va fi, mereu, principiul de căpătâi.

Românii repetă poezia asta de câteva decenii, din perioada în care istoria era predată sub privirile scrutătoare ale Tovarăşului imortalizat de vreun artist al patriei. Binele e al nostru, răul e al lor. Istoria noastră e încărcată de valori pozitive, a lor – de şovinism, grofi hrăpăreţi şi exploatare.

Când nu mai e loc de argumente, patriotul clasic reia strategia victimizării. "Ni se fură ţara" se sfârşeşte iremediabil cu "plecaţi acasă". În teoriile celor care studiază cancerul etnocentrismului, asta se cheamă "lumea monocentrică". Ai noştri trăiesc în centrul lumii, ceilalţi sunt mereu la margine. Iar la periferia fiecărei istorii partizane trăiesc doar monştrii.

Maniheismul grefat pe supoziţia că suntem "stăpânii acestui pământ" a secretat o istorie cu rol de forţă motrice, în care principiul continuităţii temporale ţine loc de jus sanguinis. Cei care au fost primii în Transilvania posedă un soi de primat milenar autosuficient. Restul, ceilalţi, sunt elemente alogene sau, pur şi simplu, nişte aberaţii de la firul originar.

Poziţia adoptată de László Tökés cu privire la posibila autonomie maghiară în Ardeal îngroaşă rândul semnalelor pe care le înţelegem precar, dar le dezbatem copios. Suferim la capitolul argumente din două motive: istoria românească de manual ne-a răpit luxul lucidităţii, iar propria noastră expertiză comunitară subminează orice efort de a-i convinge pe alţii că problema sunt ei, nu România.

Pentru cine se mai află încă în posesia unei minime rezerve de raţionalitate, cuvintele acestea se scriu aşa: László Tökés are dreptate. Secuimea are nevoie de un model de tip catalan, aşa cum ţara care ne găzduieşte pe toţi, în calitate de cetăţeni, nu de etnici, are nevoie de un model occidental.

Faptul că suntem complet nepregătiţi să acceptăm natura compozită a României şi, eventual, instituţionalizarea unei realităţi pe care o evităm cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, nu elimină din peisaj eşecul de proporţii al integrării minorităţilor. N-am reuşit s-o facem cu maghiarii, nu reuşim s-o facem nici cu ţiganii şi, după toate datele, nici măcar noi nu ne simţim prea confortabil în propria noastră construcţie socială. Preferăm, în schimb, soluţiile limbute şi imbecile: "afară cu bozgorii din ţară". Asta e maximul de patriotism pe care îl putem afişa.

Nu contribuim cu nimic la edificiul solid al unui spaţiu public, civismul e doar calitatea proştilor sau a interesaţilor, dar clocotim resentimentar şi ne întoarcem cu drag la miturile fondatoare.

Îşi mai aduce aminte cineva că, în 1994, când membrii Partidului Unităţii Naţionale (PUNR) au primit posturi ministeriale la Bucureşti, România era singura ţară din fostul bloc sovietic care găzduia la vârful piramidei puterii politicieni cu vederi xenofobe, în timp ce alţii încercau să construiască democraţia? Probabil că nu. Pentru că, tot încercând să ne dăm seama cine au fost primii în Transilvania, am uitat să ne mai întrebăm, din când în când, cine sunt cei care trăiesc astăzi acolo.