Preşedintele Traian Băsescu, păşind biblic apele revărsate ale Siretului într-o comună de la periferia civilizaţiei, îi reproşează unui supus, pe care modernitatea politică l-a înzestrat cu atributele cetăţeanului, că nu şi-a tencuit casa construită de stat, după ce acelaşi râu îi pulverizase locuinţa în vara lui 2008. Bărbatul apostrofat ridică din umeri şi întreabă, cu o naivitate dezarmantă: "Cu ce?". Iar vocea celui mai puternic om din România îl plesneşte glacial: "Cu muncă!".

Imediat, urmează avalanşa mediatică. Carevasăzică, dictatorul Băsescu îşi încheie, rotund, opera infamă: după ce ani întregi a plâns pe umărul poporului, acum se răsteşte la cetăţeni. Concluzia? Cel mai puternic om din România, ajuns la apogeul influenţei sale, îşi permite astăzi să tragă de urechi poporul, a cărui indolenţă el însuşi a alimentat-o.

Ascultând pledoariile celor care şi-au construit baricada publică pe strategia anti-Băsescu, mi-am dat seama că adversarii cei mai înverşunaţi ai preşedintelui nu sesizează un lucru fundamental. Cel mai puternic om în stat este la fel de extenuat şi neputincios ca instituţia pe care o reprezintă. Pentru că, la un moment dat, a vrut să facă totul, Traian Băsescu s-a trezit în postura omului care nu mai poate nimic. Debilitatea statului, a cărui reformă a propovăduit-o constant, l-a făcut pe actualul locatar de la Palatul Cotroceni să piardă din vedere viaţa propriilor supuşi.

Cât de puternic e cel mai puternic om din România? Atât de puţin încât, la capătul celor zece ani prezidenţiali, nu va fi reuşit să mişte nici măcar un centimetru din România reală. Aceea pe care o inundă, din doi în doi ani, aceleaşi râuri, fără ca puterea să fie capabilă să mute libertatea propriilor cetăţeni o albie mai încolo. În România, disoluţia puterii e atât de accentuată, încât posibilitatea existenţei unor norme care să regleze viaţa indivizilor ţine mai degrabă de utopie.

Pentru că, după toate datele gândirii politice moderne, trăim într-un stat eşuat. Unul pentru care cea mai puternică formă de putere inventată de umanitate rămâne o necunoscută: aici, capacitatea instituţiilor de a controla vieţile supuşilor se apropie de zero.

În zorii modernităţii, atunci când au apărut pentru prima oară în gândirea politică seminţele drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, gestionarea calităţii de membru al societăţii i-a permis puterii să se reinventeze sub forma beneficiilor sociale. Dacă raţiunea de stat era, la început, forma prin care monarhul îşi proteja interesele teritoriale (adică reţeaua de vasali şi, implicit, capacitatea de a-şi finanţa războaiele şi excentricităţile), odată cu epoca modernă ea s-a transformat într-o sumă de beneficii acordate celor care nu mai puteau fi supuşi prin morală, religie sau forţă.

Productivitatea sistemului a ajuns astfel să depindă, tot mai mult, de capacitatea statelor de a oferi ceva la schimb celor loiali. Treptat, puterea a devenit un mod de reflexie, îmbrăcând formele noului sistem de referinţă al modernităţii, politica. Astăzi, pentru că are nevoie să acceseze direct vieţile oamenilor, puterea sintetizează, la nivel structural, informaţia. Toate dilemele politice ale ultimelor trei secole se înghesuie în trei întrebări: cine sunt, ce fac şi cum gândesc subiecţii puterii.

Într-o societate croită pe calapodul instituţiilor moderne, indiferent dacă vorbim de regimuri libere sau nu, caracteristicile esenţiale ale puterii moderne sunt productivitatea şi represiunea. Ambele implică talentele şi pârghiile creative ale celor care conduc. Şi în raport cu ambele, România de astăzi pică testul. Traian Băsescu nu e vinovatul principal, dar e continuatorul unei tradiţii nefaste.

Sub sceptrul său prezidenţial, s-a ratat cu nonşalanţă reforma unei societăţi care nici nu produce (deşi reclamă beneficii), nici nu se teme de forţa legitimă a statului. Românii care îşi construiesc casele în albiile râurilor sunt doar un simptom. Iar criza începe chiar de aici, pentru că, la ora actuală, Bucureştiul nu reuşeşte să-şi convingă supuşii nici măcar de utilitatea lucrurilor evidente. În parte, pentru că a refuzat, în ultimii douăzeci de ani, să ştie cine sunt românii. În parte, pentru că s-a minţit, în ultimii şase, că sunt altcineva.

De aceea, România nu mai e nici măcar un semn de exclamaţie. Ci unul de exasperare.