Horia Ghibuțiu: Departe de a nedumiri dacă e bine sau nu, se cuvine să observăm că intrarea unei personalităţi din mass-media în politică nu e deloc nouă. Iar partidul care a avut această idee la noi n-a inventat roata.

Dacă tot dezbatem de o săptămână intenţia cuiva, care a devenit celebru apărând în media, de a participa la alegerile parlamentare parţiale din Colegiul 19 pentru Camera Deputaţilor, să fim de acord asupra argumentului că acest lucru se întâmplă frecvent - şi de mult timp - în lumea largă.

Ca să vedeţi cât de veche e chestiunea, un comentariu de pe Slate.com aminteşte de cazul mogulului american Hearst, acesta ajungând la începutul secolului trecut stăpânul unui amărât de vot în Camera Reprezentanţilor, deşi conducea un imperiu media. Mai încoace, în SUA, pot fi menţionate cazurile politicienilor ex-jurnalişti Dan Quayle şi Al Gore. În Israel e chiar o modă, ziare ca „Haaretz” devenind o pepinieră pentru Knesset.

Nici la noi nu e o noutate, mijloacele de informare în masă oferind materie primă din belşug pentru politică, de la ziarişti precum Corneliu Vadim Tudor, Octavian Ştireanu, Radu Mazăre, Sergiu Andon până la, mai recent, Sever Voinescu sau Traian Radu Ungureanu.

Dar de ce să laşi azi lavaliera şi tastatura pentru un microfon în parlament? Să fie atât de simplu - doar o banală cursă având ca finiş căpătuiala? Sunt massmedia şi politica interşanjabile, deopotrivă ferestre de oportunitate pentru cei care n-au la bază o meserie cinstită?! Şi de ce să schimbi benevol o imagine bunicică, pe care ţi-ai construit-o cu migală, cu una a oamenilor politici, care, oricum, sunt o apă şi-un pământ, nu-i aşa? În plus, cum să convingi publicul care te plăcea aşa cum erai că poţi să fii şi altfel, adică funciarmente responsabil?

În articolul „Când jurnaliştii intră în politică”, Edward Wasserman mai remarcă un obstacol: în astfel de situaţii, lumea tinde să te ia de neserios şi iniţial să-ţi refuze şansa unei cariere politice doar pentru că media ar avea ceva frivol.

După toate aparenţele, cel mai uşor mod de a sări din barca mijloacelor de informare în masă în cea a politicii e dacă eşti comentator al fenomenului. În cazul în care analizezi activitatea executivului şi a legislativului cu argumente pertinente, se presupune că ai putea lua lesne locul miniştrilor sau al parlamentarilor. Ştii mai bine decât ei cum să faci!

Fireşte, există şi situaţii speciale, cum ar fi cazul tandemului Chirieac-Roşca. Aceştia nu mai sunt ziarişti, deci nici comentatori, însă n-au devenit politicieni. Cu toate că e limpede că fac politică - adesea devine transparent şi a cui politică o fac - ei nu-şi exercită funcţiile ca aleşi ori numiţi, ci la televizor.

Desigur, micul ecran se substituie la fel de des tribunei politice şi poate că e cazul să ne oprim aici cu acest cerc vicios. Ar mai fi de discutat în ce măsură se face, la noi sau aiurea, diferenţa între cei care apar la televizor. Pare un talmeş-balmeş în care intră toate persoanele publice.

Bunăoară, dacă luăm de bună percepţia publicului aşa cum rezultă din ierarhia „Zece pentru România”, cam toţi sunt ziarişti. Anul trecut, primele locuri rezervate celor mai iubiţi jurnalişti au fost ocupate de Mircea Badea, Andreea Esca şi Cristian Tudor Popescu. Deşi primul nu scrie în ziare, ci doar le citeşte, iar îndrăgita prezentatoare de ştiri îşi merită titulatura de jurnalistă numai când îl intervievează pe Quest.

Din fericire, în ceea ce-i priveşte pe cei trei, pasul lor spre politică e cu totul improbabil. Sau, cum se zicea despre instaurarea comunismului în Elveţia, e posibil, dar ar fi păcat!

Să ne întoarcem la ce caută mass-media în politică. După decenii de presă tipărită, israelianul Daniel Ben-Simon şi-a justificat noua carieră prin faptul că îşi atinsese limitele influenţei ca ziarist, înţelegând că doar legislativul îl poate ajuta ca mesajele sale să aibă un impact şi mai mare. E un argument.

Însă asta nu îi scuteşte pe cei care procedează aidoma de următorul risc: să nu mai slujeşti adevărul şi interesul public, ci mai degrabă omiterea adevărului, desigur, tot în interes public. C-aşa-i în politică.