În aceste vremuri în care am izbutit să compromitem şi noţiunea de grevă generală, cuvintele capitalistului Dorin Cocoş rămân de stringentă actualitate: suntem prea puţini oameni de valoare în ţara asta ca să ne certăm între noi.

Dacă bugetarii nu s-au putut înţelege pentru o acţiune coerentă care să inflameze relatările agenţiilor internaţionale de presă, în timp ce miniştrii se străduiau din răsputeri să ne arate de ce trebuie să comunice Băsescu în locul lor, la televiziunile de ştiri a existat şi consens, şi solidaritate: n-ai cu cine, bă!

Luni seară, înainte ca oamenii de la metrou să le arate greviştilor care cedaseră prea uşor presiunilor guvernamentale cum se face o grevă generală chiar dacă e doar de solidaritate, la Realitatea se lăfăia un antet isteţ: „Guvernul «Ciomu»”. Adică - mulţumim, ne-am prins! - guvernul a tăiat din greşeală unde îi e mai greu bugetarului şi pensionarului.

La câte malpraxisuri face guvernul din România, ţară unde şoferul are venituri duble faţă de un medic rezident, se adaugă şi această operaţie eşuată, botezată fraudulos măsură anticriză.

Sub această fină aluzie la medicul care a folosit eronat bisturiul, sindicalistul Bogdan Hossu şi opozantul Crin Antonescu dezbăteau cultura protestului sau, mai precis, absenţa acesteia pe plaiurile noastre. Ca Vasile Roaită odinioară, Crin Antonescu chema lumea la protest, dar constata dezamăgit că oamenii nu se înghesuie. Că veni vorba: reputatul istoric e unul dintre cei care ne-ar putea lămuri dacă omul care a tras sirena la Griviţa Roşie s-a jertfit, varianta Gheorghiu-Dej, sau era agent al Siguranţei, varianta N. Ceauşescu.

Preşedintele PNL dădea exemplul portughezilor: au ieşit 300.000 pentru un protest paşnic (pentru conformitate, atât au socotit sindicaliştii, presa internaţională consemnând abţinerea poliţiei de la estimări). Lisabona e un oraş mai mic decât Bucureştiul, aşijderea Portugalia pe lângă România şi nici socialiştii care i-au scos în stradă pe oamenii muncii portughezi n-ar fi atât de haini la suflet precum cei care au introdus la noi, mai îngăduiţi un citat de la televiziunea lui Vîntu, „cod portocaliu de sărăcie în România”.

Dacă sărea cineva din ograda lui SOV în cea a lui Felix, putea descoperi aceeaşi dezamăgire, lehamite, dezgust gol-goluţ faţă de aşa-zisa solidaritate românească. Victor Ciutacu identifica laşi şi „curve” printre salariaţii din cauza cărora a ieşit greva lu’ peşte prăjit.

Tot „vorbe grele” şi la cel care se uită „în gura presei”, Mircea Badea taxând greva generală drept o frecţie penibilă. Ieri, dis-de-dimineaţă, la Antena 3, ecranul se împărţise în patru de parcă era monitorul unui supraveghetor de trafic. Protestul era catalogat „o sărăcie de grevă” şi din orice intervenţie - de la formatorii de opinie până la cei cu opiniile în formare - răzbătea unda de regret că doar metroul se ţine de treabă.

Până şi experimentata comentatoare Anca Florea găsea, fără să-şi abandoneze neutralitatea proverbială, un pic dureros halul în care a fost manipulată presa. Chipurile, RATB-ul ne tot ameninţase că va intra în grevă şi, când a fost la o adică, s-a solidarizat cu bucureştenii prinşi în traficul infernal încins de sub pământ de sindicalistul Rădoi, în loc să agite flamura greviştilor.

E drept, ceea ce s-a petrecut ieri a fost o mostră nu de solidaritate, ci de satiră românească. Bucureştenii se aşteptau să n-aibă cu ce să meargă spre serviciu nici la suprafaţă şi s-au trezit cu mai multe mijloace de transport în comun decât de obicei, ceea ce, coroborat cu faptul că nu mergea metroul, a contribuit involuntar la o aglomeraţie memorabilă. Dar aşa-i la noi, faci bine şi-ţi auzi de rău!

În privinţa luptei sindicale, ar fi multe de zis. Probabil că dacă n-am avut sindicatul Solidaritatea, e de înţeles să n-avem nici unitate în jurul unei mişcări sindicale, deşi vremurile s-au schimbat. Am putea căuta explicaţii cercetând vechiul conflict de muncă al minerilor de la Lupeni, activitatea cotizanţilor Uniunii Generale a Sindicatelor din România şi pe eroii din subteranele controlate azi de Rădoi.

Dar e mult mai comod să cădem de acord cu un jurnalist cu emisiune şi blog: „N-ai pentru cine să te zbaţi în ţara asta!”. Până la urmă, nu e greu deloc să fim solidari cu cei de altă părere. Ce, ne doare gura?