Episodul acestui exerciţiu de umilire este relatat de Ion Vartic în prefaţa la "Straja dragonilor", cartea de memorii a criticului. "Nego" trebuia să dea socoteală pentru homosexualitatea sa – trecută până atunci cu vederea de Securitate -, în urma unui denunţ al tânărului poet Petru Romoşan, cu care avusese o relaţie în urmă cu trei ani. Denunţul a fost însă doar un pretext pentru arestare şi anchetare, după ce îşi exprimase adeziunea faţă de "mişcarea Goma" printr- o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere şi în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărţi nu mai ajung să fie scrise din descurajare". Cu doar două- trei săptămâni înainte de arestarea lui Negoiţescu, pe 18 februarie 1977, un alt scriitor, Nicolae Breban, îi raporta la telefon generalului cum a decurs discuţia prin care avusese sarcina de a-l "tempera" pe Paul Goma, primind laude cu modestie: "Ei, servim cultura şi ţara!". Patru zile mai târziu, într-o altă convorbire interceptată, Pleşiţă îl întâmpina pe Breban grijuliu: "Tot respectul. Ce vă face piciorul?".

Nu aş fi pus faţă în faţă cele două atitudini radical diferite ale torţionarului dacă Nicolae Breban nu ar fi afirmat zilele trecute într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, că ar fi contribuit la eliberarea lui Ion Negoiţescu prin rugăminţile adresate celui care se interesa de starea sa de sănătate. Nu pun aici în discuţie autenticitatea informaţiei, pentru că domnul Breban susţine că intervenţia în favoarea criticului s-a produs "în curtea absolut goală a USR", după ce generalul a descins dintr-o Dacie neagră. Voi spune doar că până acum se ştia că soarta lui "Nego" a fost decisă în urma intervenţiei bunului său prieten, poetul Ştefan Augustin Doinaş, pe lângă secretarul CC al PCR şi viceprim-ministrul Cornel Burtică, lucru confirmat recent de acesta din urmă într-un interviu pentru EVZ. Revenind la mai-sus amintita scrisoare deschisă, ea reprezintă o reacţie indignată la un editorial al lui Manolescu din "România literară", în care Breban este descris ca un "amărât de şoricel ce-şi ronţăia laşitatea la urechea generalului Pleşiţă". "Ruşine, domnule Manolescu", a strigat Breban, dându-şi demisia din consiliul de conducere al USR. Cei care nu au fost contemporani cu "Săptămâna" lui Eugen Barbu sau nu au căutat-o prin arhive ar trebui să citească revărsarea furibundă a autorului "Buneivestiri" pentru a-şi face o idee asupra stilului. Prietenul de altădată Manolescu devine brusc întruchiparea meschinăriei şi parvenitismului.

Dincolo de modul în care fiecare s-a raportat la regimul comunist, e de remarcat diferenţa de acum între cei doi. Manolescu îl portretizează pe Breban pe baza unor documente de care a aflat abia acum, prin deconspirarea CNSAS, pe când Breban ştia demult lucrurile considerate de el compromiţătoare pentru Manolescu şi a tăcut. Breban nu se poate prevala de faptul că nu a avut angajament şi că nu a scris nicio notă informativă. Relevant, chiar şi în sensul legii, este doar că informaţiile date de Breban lui Pleşiţă au fost exploatate operativ, că au avut consecinţe negative asupra unor oameni, aşa cum s-a întâmplat şi cu informaţiile oferite securiştilor ca "sarcină de serviciu" de actorul Ion Besoiu în calitate de director la "Bulandra". Prin vehe men ţă, "Supraomul" Breban – după cum îl ironiza amar poeta Nina Cassian – decade încet-încet la statutul unui fel de "prinţ Miorlau", pentru a parafraza titlul unui volum scris tot de fosta sa muză. "Cele 15.000 de pagini publicate, inclusiv douăzeci de romane, unele dintre ele, vreo şapte, opt sau nouă, declarate capodopere" (în bilanţul propriu al autorului), vor fi acoperite de vălul înfumurării şi al slăbiciunilor neasumate.