Iureşul evenimentelor din Ucraina, culminând cu anexarea Crimeii de către Rusia, a buimăcit Occidentul. Tot confortul liderilor vestici a fost bulversat, toate naivităţile şi complicităţile au fost zgâlţâite din ţâţâni. Zâmbetele suave, pline de vino-ncoa spre Moscova şi Ţarul Macho de la Kremlin, au îngheţat.

După 25 de ani de la prăbuşirea Zidului Berlinului, Războiul Rece se întoarce. Bocnă, ca în zilele crizei rachetelor cubaneze sau ale războiului din Vietnam. Acum, însă, focarul este în Europa. Fix la graniţa României. Suntem membri ai NATO şi UE. Două structuri, una politico-militară, alta politico-economică, ce ne servesc drept umbrele protectoare. Securitatea naţională nu se află în pericol. Ne-a asigurat Traian Băsescu, a repetat-o miercuri şi Obama, după summit-ul SUA-UE de la Bruxelles: "Ţările NATO nu sunt singure!" Numai că interesele româneşti nu se opresc la graniţe, aşa cum au fost ele ciopârţite la mijlocul secolului trecut. "Dincolo" se află Basarabia, şi Transnistria, şi Bugeacul, şi Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţei, unde trăiesc milioane de români. De aceea, e de neînţeles pasivitatea, apatia, chiar timorarea cu care Bucureştiul priveşte de pe margine cum trece istoria pe lângă el. Băsescu e lăsat să se agite de unul singur pentru ca România să joace un rol în desfăşurarea evenimentelor, aşa cum o face Polonia, bunăoară. Cu un prim-ministru inept şi haotic, căruia mulţumirea de a fi în propria piele îi consumă tot timpul, cu un ministru de externe plat şi insipid ca o pingea, cu un parlament a cărui singură grijă e să-şi apere imunitatea şi privilegiile, zbaterile lui Băsescu par inutile. Bune de luat peste picior. Mentalul colectiv, bătucit în jumătate de secol de comunism, când capul plecat a fost reţeta de supravieţuire învăţată din leagăn, a bodogănit indignat: "Cine suntem noi să ne băgăm? Asta e treaba ălora mari, noi să ne vedem de-ale noastre!" Iată însă că o senzaţională analiză a lui George Friedman, preşedintele institutului de studii geostrategice STRATFOR, vine să zdruncine malurile amorţite ale Dâmboviţei. Friedman, fost ofiţer de informaţii, este un familiar al celor mai rarefiate cercuri de putere mondiale. Un iniţiat. El nu vorbeşte niciodată în dodii: prognozele sale sunt deseori realităţi anunţate în avans. Acum, strategul de la STRATFOR porneşte de la realitatea crudă a divergenţelor de interese dintre ţările occidentale: nici NATO, nici UE nu sunt capabile de o reacţie unitară şi eficientă. De aceea, Statele Unite trebuie să ia singure iniţiativa şi să construiască o nouă structură de securitate, pentru a stăvili şi descuraja elanul imperialist al Moscovei. Din noua alianţă, menită să înconjure Rusia şi Ucraina ca un cordon sanitar, ar trebui să facă parte: ţările baltice, Polonia, Slovacia, Ungaria, ROMÂNIA, Bulgaria, Georgia şi Azerbaidjan. Şi, surpriză!, rolul de avanposturi ale noii structuri, ar reveni României, Poloniei şi Azerbaidjanului (văzut ca singura alternativă energetică realistă pe termen mediu pentru Europa). "România trebuie să fie înarmată şi sprijinită în apărarea Moldovei şi organizarea sud-estului Europei. În mâinile Occidentului, Moldova ameninţă Odessa (...) În mâinile Rusiei, Moldova ameninţă Bucureştiul", explică Friedman rolul-cheie al ţării noastre în viitoarea configuraţie geostrategică. "Polonezii, românii şi azerii se pot apăra. Au nevoie de arme şi instruire, iar asta va ţine Rusia la ea acasă, acum, când îşi joacă ultima carte ca mare putere", conchide analistul. Iată cum, în timp ce pe Dâmboviţa se face politică la genunchiul broaştei, iar agenda e ţinută de sforăriile lui Dan Voiculescu, tupeul lui Mircea Diaconu, codelile Elenei Băsescu sau tromboanele lui Victor Ponta, România are o şansă unică: să arunce cât colo punga cu seminţe, să se scoale de pe banca de rezerve a istoriei şi să intre în teren. Ba chiar să facă jocurile. E nevoie, vai!, doar de o brumă de altruism şi patriotism. Şi, evident, de anihilarea conservelor uitate pe meleagurile noastre de Armata Roşie.