Lucrul pe care mi-l aduc aminte cel mai bine din liceu este ca-mi doream cu tot dinadinsul sa se termine mai repede.
Nimic din ceea ce se intampla dincolo de poarta de la intrare nu parea sa aiba vreo legatura cu lumea reala. Din cosmarul care a durat patru ani mi-aduc aminte doar cinci chipuri luminoase. De la Daniela Oprescu, Valentin Stoica si Gabriel Sandoiu am invatat logica, rigoarea calculului matematic si gandirea algoritmica.
Sunt deprinderi pe care le folosesc zi de zi in managementul proiectelor. Alti doi profesori m-au ajutat sa-mi educ propriul gust in materie de literatura, iar daca astazi sunt infinit mai castigat decat 87a dintre conationalii mei, care nu citesc, le-o datorez Oharei Donovetski si lui Nicolae I. Nicolae. Toti acesti oameni, care si-au luat in serios meseria de educator, au facut-o in dispretul curriculei. Toate cunostintele si deprinderile care-mi sunt utile si astazi le-am invatat in ciuda sistemului si, de multe multe ori, in afara orelor de clasa.
Ceea ce face liceul romanesc cu mintea si sufletul adolescentilor este dezgustator. Nu stiu un alt cuvant care sa descrie mai bine mutilarea spiritului, la o varsta cand micul adult ar trebui sa-si dezvolte creativitatea, discernamantul si responsabilitatea. Sa asezi an de an doua sute de mii de tineri intr-o menghina care nu tine seama de interesele si pasiunile vreunuia, iata o opera demna de dr. Mengele!
La 14 ani, majoritatea adolescentilor sunt pasionati de muzica, de sport, de calatorii, de actorie, de calculatoare, de munte sau de filme. Nu de „matematica-fizica”, „chimie-biologie” sau „filologie-limbi clasice”. „Real” nu e numele unei pasiuni, e dimensiunea standard a unui pat al lui Procust care exista in stoc. Iar „uman” e dimensiunea cealalta.
Singurul lucru pe care liceul il cladeste cum trebuie este caracterul. Fara el, n-ai nicio sansa sa scapi cat de cat teafar. In fiecare an, pe portile liceului ies, randuri, randuri de ciungi, ologi si orbi. Din fericire, multe dintre aceste handicapuri sunt reversibile. Nu toate. Dar cei care reusesc sa si le depaseasca ajung sa faca filme de Cannes, sa conduca agentii internationale de publicitate, sa vanda americanilor tehnologii de sute de milioane de dolari, sa mute in Romania sediile diviziilor regionale de afaceri sau sa compuna melodii romanesti care fac inconjurul lumii.
De ani intregi aud ca avem un invatamant orientat spre performanta, iar nemultumirile grosului elevilor sunt expediate scurt in numele medaliilor obtinute la olimpiade. Sa ma ierte olimpicii internationali (daca citesc aceste randuri din America, Marea Britanie sau Canada), dar adevaratele varfuri ale societatii romanesti nu sunt ei. Intre varfurile de azi si rebuturile de ieri, din liceu, e o bijectie aproape perfecta.
Cel putin asa vad eu lucrurile in legatura cu liceul romanesc. Poate ca tu le vezi altfel. Dar indiferent cum stau cu adevarat lucrurile, poate ca e timpul sa discutam despre cum vrem sa arate tinerii profesionisti sau tinerii artisti de maine. Si despre cum pot fi ei ajutati sa nu se mai califice la locul de munca. Initiativa acestei dezbateri nu-mi apartine, dar ma bucur ca ea are, in sfarsit, loc.
Tinerii de la Asociatia Oricum au convins British Council si presedintia sa organizeze aceasta dezbatere la cel mai inalt nivel, in cadrul Youth Summit 2007. Pe www.youthsummit.ro, la sectiunea Blog, ai ocazia sa-ti spui parerea. Nu stiu care vor fi concluziile acestor discutii si nu stiu nici macar in linii mari incotro se vor indrepta ele. Dar stiu un lucru: ca nimeni nu va vorbi despre icoane. Pentru o dezbatere care-si propune sa schimbe cu adevarat lucrurile, e un inceput bun.
Recomandările noastre
