„Draga Liviu, ti-am scris un comentariu pe blog, dar nepricepîndu-mă, s-a sters. Drept care ti-l trimit rescris pe mail. M-am hotărît să scriu abia acum, după ce ai ajunsă să scrii și despre cît de urît îmbătrînesc unii. Eu nu cred că îmbătrînesc, ci e vorba de altceva, și o să explic mai jos. Nu am urmărit toate episoadele jurnalului tău, dar îndeajuns de multe ca să intru în empatie, cu atât mai mult cu cît am avut și eu o grămadă de procese de calomnie care, e drept, nu mi-au fost intentate de filosofi, ci de securiști. În ce mă privește, am fost achitat în toate, ceea ce, cu prietenie, îți doresc. Esenta era că problema ta cu domnul Liiceanu, dincolo de binele pe care ți-l face, că scrii cu ocazia asta o carte (în care te-aș sfătui să incluzi și comentariile mai consistente ale unora dintre cititorii tăi) îmi întărește cele mai negre temeri și îmi arată cît de rău și urît ne-am întors din drum.

Să rezum. Din punct de vedere politic, sîntem exact in visul lui Ion Iliescu – avem pluralism în cadrul Frontului, ale cărei facțiuni se regăsesc acum în toate partidele (exceptînd, ca de la început, UDMR, care, după acel martie 90 însîngerat de la Tîrgu Mureș, nici nu avea ce să caute în ”echipă”. La acel pluralism visat de Iliescu a aderat azi pînă și Piața Universitătii, vocea antisistem, care a acceptat să intre în actualul CPUN (mă refer la USR, cred că înțelegi) și să poarte acolo, în interiorul ”jocului”, acel „dialog civilizat”, cum le cerea manifestanților din Piață „emanatul”, pe la începutul lunii mai, în 1990. Economic vorbind, după încheierea ”privatizării comunismului”, creștem an de an, după uitata „creștere zero” a lui Văcăroiu, dar tot la coadă sîntem.

Dar moral – si asta este cea mai mare problemă, de aici vin toate cele de mai sus – ne aflăm de fapt în situatia în care „omul nou”, proiectat de comunism, a ajuns acum la maturitate. El crește și educă uteciști, va mai crește pionieri și șoimi ai patriei, în spiritul urii, al „intransigentei” de care dau dovadă, acuzînd „intinarea valorilor democrației”. Problema aici e că ura, motorul ideologic al comunismului, acum golită de valența ei ideologică, a crescut la o dimensiune niciodată resimțită atît de acut în corpul social. Lumea s-a împărţit în două, idoli şi inamici publici. O dihotomie lipsită de nuanţe, precum aceea din anii premergători instaurării Republicii Populare. E clar unde mă situez eu, după mintea unora, numai dacă deschid acest subiect, darămite să îl şi tratez. Dar trebuie să spun că mi se pare ciudat să văd ceea ce doar știam din istorie, anume declamarea publică a prezumpţiei de vinovăţie, specifică manifestaţiilor populare organizate de agitatorii comunişti, la începuturile instaurării regimului comunist, cînd se proclama pedepsirea ”dușanilor de clasă”, care în esență erau dușmani pentru că nu gîndeau la fel cu cei ce le cereau pedeapsa.

E ceea ce ți se întîmplă acum și ție. Şi nu mai vreau să rămîn deoparte. Acum înțeleg, odată cu valurile de înjurături care populează internetul, că nu trebuie neapărat să scriu pentru a fi pe plac şi a-mi aduce simpatii, ci pentru a provoca inteligenţa (acolo unde într-adevăr funcţionează şi nu e intoxicată de-a binelea de anii de manipulări excesive, din toate părţile), la o mai adecvată judecată a faptelor. Puţini dintre noi, românii, sînt capabili de a-şi recunoaşte propria greşeală. Am greşit este cea mai rară afirmaţie rostită în România. Dar știm, de minune, să vînăm greșeala celuilalt și să-l disprețuim, în cel mai bun caz, ori să-l urîm de-a binelea. Cei zece ani de spălare pe creier ai băsismului nu au trecut fără urmări. A plecat Băsescu, dar a rămas ura sa. Armata de sicofanți rămași fără lider a păstrat-o ca pe o icoană și a sporit-o.

Odată intrată în cotidian, un anume tip de retorică funcţionează ca un reflex. El, preşedintele-idol, a transmis tuturor admiratorilor săi trăsătura de caracter care îi este dominantă: puterea de a urî, cu adevărată patimă. Şi ura lui s-a transferat de-a dreptul în corpul social, de la stînga la dreapta, şi de jos în sus, ceea ce mi-a dat certidudinea că cea mai gravă boală de care suferă România este aceea că mulţi dintre locuitorii săi, chiar bine educaţi, reprezintă astăzi prototipul „omului nou” al comunismului, ajuns la maturitate. Capabil să urască fără limite, să-şi însuşească fără discernămînt adevăruri proclamate de alţii şi nu judecate de el însuşi (căci nu proclama comunimsul un „viitor luminos” pentru toţi?) şi să se înregimenteze, fără ezitare, unei cauze care, cu cît e mai populistă şi mai lipsită de substanţa ei reală, cu atît e mai atrăgătoare. Au fost, după părerea mea, două asemenea lozinci ale tranziţiei, care ne-au păstrat în stagnare şi au dat certificatul de maturitate al „omului nou” în România post-comunistă: „Nu ne vindem ţara”, în timpul mandatelor lui Ion Iliescu şi „D.N.A. să vină să te ia”, în timpul celor zece ani ai lui Traian Băsescu. Amîndouă, expresie ale urii de clasă, de pe vremuri. Mandatele celor doi preşedinţi, Iliescu şi Băsescu însumează două decenii de ”îngheţare” a României în proiectul de ţară şi sînt tot atîţia ani pierduţi pentru noi toţi şi din vieţile noastre. Ca şi din viitorul copiilor noştri.

Două decenii risipite ca pulberea, sub „bagheta magică” a doi preşedinţi, incapabili să se desprindă de comunism, de care s-au despărţit doar formal şi declarativ şi care au avut în schimb puterea, ştiinţa şi arta manipulării tipice foştilor activişti, cît şi posibilităţile instituţionale de a-şi transfera propriile nostalgii şi obsesii asupra maselor, desăvîrşind procesul şi aducînd la maturitate „omul nou” al României comuniste, proiectat de Ceauşescu, nășit de Iliescu şi desăvîrşit de Băsescu. Cei douăzeci de ani sînt decalajul care ne separă de celelalte state ieşite de sub Cortina de Fier, alături de un element neaşteptat, care face ca umplerea acestui gol să fie şi mai dificilă: acest ”om nou” ajuns la maturitate. Ceea ce n-am ştiut să reclădim printr-un efort comun, am ştiut în schimb şi ne pricepem în continuare de minune să demolăm, prin ură şi dezbinare.

Dragă Liviu,

Nu îmi mai doresc alţi ani irosiţi, sub sub pecetea urii de care este capabil „omul nou”. Dar ceea ce ți se întîmplă îmi arată că, din păcate, zorii civilității sînt la fel de îndepărtați, din punct de vedere moral, ca în 1990. Această „maturizare” a „omului nou” la care am asistat în toți acești ani ai tranziției nu este doar rezultatul unui proces istoric, ci al unui adevărat sistem care continuă să funcţioneze, perpetuează un tip de mental colectiv care este întreţinut de ură, principala lui caracteristică, o ură care animă mulţimimi de „oameni noi”, care cred sincer despre sine că sînt singurii deţinători ai adevărului şi luptă pentru o „reală democraţie”. Îți scriu aceste rînduri pe mail, cu rugămintea de a le posta pe blogul tău, dacă crezi de cuviință, pentru că pe mine asemenea performanțe „virtuale” mă depășesc. Ce să-i faci, am rămas un om învechit. Dar nu vreau să trăiesc, asistînd la spectacolul jalnic al ajungerii la maturitate al unuia din idealurile comunismului, fără să mişc un deget, acum, cînd realizez că de fapt în decembrie 1989 ”omul nou” a fost restartat într-o nouă formă, dezideologizată, sub pecetea unei scene cu o încărcătură simbolică insuportabilă: un dictator executat în ziua de Crăciun, ca un semn al urii care urma să se desăvîrșească și să sporească în continuare, sub noua zodie a tranziţiei.

Și am ajuns aici, la punctul final. Eu cred că domnul Liiceanu nu te-a dat în judecată pentru ca l-ai jignit. Ci pentru că, de fapt, și-a dat seama că te urăște. Cum bine a zis Cistelecan, dar citindu-l în altă cheie, măcar te-a disprețuit, dacă nu te-a urît dintodeauna, pe tine și pe cei ca tine. Numai că, abia acum. cînd ura s-a copt și a ajuns la maturitate, și-a dat seama. Și a acționat în consecință, în singurul mod în care „omul nou” de azi crede că poate sa-l facă pe alt om să sufere: vrea sa te lase fără bani”.

 

 

Te-ar putea interesa și: