E foarte posibil ca un om să nu fie atât de statornic în politică de-a lungul vieţii. Exemplul clar este Petre Ţuţea, care spunea că „dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga, nu ai inimă, dar dacă după această vârstă mai eşti de stânga şi nu devii conservator, de dreapta, eşti cretin”.
Nu-i singura butadă care ilustrează frământările politice ale unui om. Întrebat de ce şi-a schimbat atât de des opţiunile politice, marele Nicolae Iorga a şarjat: „Dragă, doar boul este consecvent în viaţă”.
Altceva mă deranjează la actualii oameni politici. Nu felul în careşi schimbă partidele, precum ciorapii, modul brownian în care sar sau trec în barca puterii… Ci pur şi simplu că nu mai cred în principii, n-au motive reale, ideologia sau crezul politic fiind doar o vorbă-n vânt. La mijloc nu este vorba decât de lichelism.
Se merită atâta chin, efort, pentru a depista ce-a spus un pârlit de politician? Fraze meşteşugite, îmbârligături de condei, predicate contondente, soluţii sociologice, toate în urma unei declaraţii de oligofren!
Ce mai freamăt, ce efort intelectual, pentru nişte neica-nimeni care nici ei nu ştiu ce au vrut să spună! Dezbateri, încrucişări de cuvinte, lupte semantice. „Vă spun că a vrut să..., dimpotrivă, scuzaţi-mă că vă întrerup, are dreptate dacă ne raportăm la...”. Paranoia în stare pură! Gângavul politician, neavortat la vreme, descoperă doar odată cu „analiştii” ce a vrut să transmită ţării! Megafilozofie pură pentru un r ahat în ploaie!
În pragul morţii, genialul om politic P.P. Carp, după ce a trăit minunea înfiinţării României Mari, spunea că „ţara asta are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni politici”. Destinul ne surâde, câteodată! Ne încurcăm aiurea cu lichele! Se spune că filosoful grec Diogene - Diogene din Sinope, zis şi Cinicul - umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în plină zi şi, întrebat ce face, răspundea: „Caut un om!”. Alţii susţin că umbla cu o lampă în mână, „în căutarea unui om cinstit”, dar ideea în sine e aceeaşi.
Diogene Cinicul locuia într-un butoi, cerşea, mânca din gunoaie şi îi enerva pe cei mai „stilaţi” atenieni. E, pe undeva, cel mai „bătrân”, dacă nu cumva tatăl nonconformismului. A intrat în legendă întâlnirea sa cu Alexandru cel Mare. Întins pe o bancă, Diogene nu s-a ridicat, nu s-a sinchisit de apariţia augustei persoane. La prezentarea: „Eu sunt Alexandru, regele”, a răspuns prin: „Eu sunt Diogene Cinicul”. Când regele l-a întrebat ce ar putea să facă pentru bătrânul filosof, acesta i-a răspuns: „Să te dai la o parte, că-mi acoperi soarele”.
Cu siguranţă, în ziua de astăzi, dacă am urma exemplul lui Diogene, am alerga mult şi bine prin Bucureşti, prin România. E greu, cumplit de greu să găseşti un om cinstit, chiar dacă ai folosi în loc de lumânare o lanternă sau un reflector. Evident, mă refer la politicieni, nu la marea masă a românilor care au rămas oneşti, au curăţenia în suflet. Nu cred că fibra naţională a fost atinsă definitoriu de cancerul hoţiei şi al minciunii. Corectitudinea a ajuns un handicap, o boală incurabilă. E o ruşine să fii cinstit, e un stigmat. E adevărat că politica e o curvă, dar nu toţi politicienii trebuie să devină nişte prostituate ca să reuşească. Ce bine ne-ar prinde vreo doi-trei Diogeni care să-i batjocorească pe politicieni şi să trezească mulţimea! Prea ne acoperiţi soarele!
Recomandările noastre
