Deşi statul român este din ce în ce mai interesat în a-şi asigura o bună imagine externă, specialiştii apar accidental.

În afară de formarea „din mers“, nu există altă metodă de a produce specialişti în diplomaţia autohtonă. România nu dispune de o instituţie de tip occidental care să ofere pregătirea necesară pentru o asemenea meserie. Personalul MAE vine cu propriul bagaj de cunoştinţe din zona dreptului, istoriei sau a ştiinţelor politice şi obţine „calificarea diplomatică“ prin contact direct cu realităţile protocolare.

Cel puţin jumătate din pregătirea unui diplomat român are un caracter profund empiric. Reprezentanţii Institutului Diplomatic Român, singura instituţie de profil care participă la formarea profesională în domeniu, sunt categorici: deşi statul român este din ce în ce mai interesat în a-şi asigura o bună imagine externă, specialiştii apar mai degrabă accidental şi ca rezultat al unui efort individual de autoeducare. La 146 de ani de la înfiinţarea ministeriatului în domeniul Afacerilor Externe, EVZ a provocat o dezbatere despre trecutul şi viitorul corpului diplomatic românesc. Mediocritate diplomatică

Ce ne lipseşte ca să contăm cu adevărat într-un domeniu care se hrăneşte constant din expertiza specialiştilor pe care îi produce? „O populaţie de cel puţin 80 de milioane de locuitori“, admite franc istoricul Alin Ciupală. Cu alte cuvinte, România nu este şi nu va fi un actor global pe scena internaţională pentru că nu dispune, natural, de potenţialul necesar. Corpul diplomatic este pur şi simplu adecvat nevoilor actuale. O lacună răsare totuşi în context: nu avem experţi specializati pe domenii, ci doar diplomaţi cu abilităţi profesionale care le-ar permite, la limită, să facă faţă onorabil în majoritatea situaţiilor.

„Din punct de vedere instituţional, România nu poate spune foarte multe pentru că nu dispunem de o şcoală care «să producă» diplomaţi“, explică istoricul Ovidiu Bozgan, profesor şi cercetător. „Că unora le place să vorbească despre existenţa unei asemenea şcoli, este altceva. În opinia mea, plecând de la orice definiţie standard, nu se poate spune că România are o şcoală diplomatică. Poate avem o tradiţie, dar o şcoală, nu“, mai adaugă specialistul. Romantismul postdecembrist

Astăzi, Ministerul de Externe are propriul sistem de pregătire a diplomaţilor. În 1991 s-a înfiinţat Academia Diplomatică, al cărei scop era să pregătească personal specializat. În toamna anului 2005 a apărut Institutul Diplomatic Român. „Aş spune că până în 1997 MAE a trecut printr-o perioadă «romantică», caracterizată printr-o infuzie masivă de oameni tineri, care până la urmă nici n-aveau legătură cu diplomaţia. Este cazul fostului ministru de externe Mircea Geoană, fost absolvent de Politehnică. Daca ar fi să dăm o evaluare de ansamblu, cred că diplomaţia românească a reuşit să-şi îndeplinească obiectivele şi graţie acestui sistem de autoeducare. După 2005, lucrurile s-au mai schimbat, pentru că orice angajat al MAE este obligat să ţină cursurile la noi“, ne descrie situaţia actuală Laurenţiu Constantiniu, cercetător în cadrul IDR.

IDR. Alin Ciupală, Laurenţiu Constantiniu şi Ovidiu Bozgan NOUL VAL

"Învăţăm din mers, suntem obligaţi să ne adaptăm“ > Mihail Dobre este prototipul diplomatului din „noul val“ postdecembrist. Fost ambasador la Vatican, între 2002 şi 2006, licenţiat în Istorie, Dobre a intrat la Externe imediat după 1990 şi a beneficiat de o bursă la Academia Diplomatică din Anglia. Acesta susţine că postul la Sfântul Scaun presupune o bază culturală solidă, „altfel greu te descurci“. Fostul ambasador îşi aminteşte că momente dificile au fost multe. Unul dintre ele a fost la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, în 2005. „Era dificil, cum să te comporţi ca ambasadă? Noi nu aveam memorie instituţională întrucât ambasada fusese închisă între 1948- 1990“, spune el.

> Mihail Dobre subliniază rolul important al protocolului, care se leagă de pregătirea diplomatică, „asigură ordinea şi stabilitatea“. „Nu mi-a spus nimeni că trebuie să pun un frac pe mine. Înveţi din mers. Altfel nu faci faţă şi apar probleme“, completează acesta. Un diplomat trebuie să se adapteze regulilor locului, şi astfel atrage respect. „Dacă participi doar static la evenimentele altora, atunci prestigiul tău se acoperă cu cel al ţării pe care o reprezinţi“. > Dobre îşi aminteşte de o expoziţie de covoare anatoliene aduse de la Sibiu. Atunci a murit Papa şi evenimentul nostru nu a avut o ceremonie de inaugurare. „Mă rugam să se aleagă Pontiful să avem ceremonie de închidere.“

REGULI DE FIER Frac sau costum naţional > Normele privind ţinuta diplomatică diferă în mod considerabil de la o ţară la alta şi depind de tradiţie, obiceiuri, climă. Există anumite forme de ţinută standard, în afară de uniforma diplomatică sau de costumul naţional pe care-l poartă diplomaţii anumitor state. Acestea sunt de obicei indicate când se trimit invitaţii oficiale. > Costumul de zi este purtat la ceremoniile care au loc în timpul zilei, de exemplu în cadrul la întâmpinarea unor oaspeţi. Frac, vestă şi joben, toate de culoare neagră, sunt pentru ocazii solemne. Pentru festivităţi se poartă vestă şi joben gri.

> La ocazii formale de seară, precum dineuri, baluri sau recepţii, se poartă fracul negru, lung. El se asortează cu o vestă albă, cămaşă albă scrobită, guler răsfrânt, papion alb, pantaloni negri cu două fâşii negre laterale, de mătase, pantofi negri de lac. > În cazul unei vizite oficiale, regula generală de aşezare a oaspeţilor în maşini este în ordinea descrescătoare a priorităţii lor. În fiecare vehicul, persoana cea mai în vârstă va fi aşezată în dreptul drapelului naţional al statului său.

> În multe ţări există obiceiul ca oaspetele să aducă un cadou amfitrionului. Florile sunt obligatorii şi trebuie trimise în prealabil, şi nu înmânate personal. > Pentru musulmani şi persoane de credinţă iudaică, carnea de porc este interzisă. În Asia Orientală se mănâncă cu beţigaşe, iar în restul continentului se mănâncă cu furculiţa, cuţitul sau lingurile, dar şi cu degetele. > În multe societăţi europene se consideră nepoliticos să oferi sau să primeşti ceva cu mâna stângă. În altele este nepoliticos să indici ceva cu degetul arătător sau să stai în aşa fel încât amfitrionul ori ceilalţi oaspeţi să-ţi vadă tălpile încălţărilor. > În multe ţări asiatice se obişnuieşte să-ţi scoţi încălţămintea înainte de a intra într-o casă. Mulţi musulmani ortodocşi nu dau mâna cu o persoană de sex opus.

Bush şi Putin demonstrează că diplomaţia nu se face doar la patru ace MOMENTE INEDITE

„Tovarăşi, la Moscova încă plouă!“ > În 1926 se semnează tratatul de alianţă cu Italia. Averescu, la acea vreme prim-ministru, face o vizită la Roma să parafeze documentul. Reprezentantul diplomatic al României nu avea însă sigiliu. Constantin Argetoianu a reuşit să salveze situaţia într-un mod inedit: avea un inel cu blazon şi l-a aplicat pe tratat. Oricine merge în arhive să vadă documentul va observa blazonul familiei Argetoianu în loc de sigiliu. > În vara lui 1950, Ana Pauker (dreapta), ministrul de externe al ţării, organizează o recepţie în onoarea diplomaţilor aflaţi la Bucureşti. Anecdota spune că o ploaie violentă, iscată din senin, a obligat-o pe „tovarăşa“ să-şi deschidă umbrela. După câteva momente ploaia s-a oprit, dar Ana Pauker a uitat să-şi închidă umbrela, minute în şir, până când cineva i-a atras atenţia. Răspunsul, antologic, explică peste timp natura relaţiilor româno-sovietice: „Tovarăşi, la Moscova încă plouă!“ > Liniştea deranjată doar de măcăitul ocazional al raţelor de pe lacul Zavidovo este perturbată în septembrie 1965 de vuietul puştilor de vânătoare. O delegaţie condusă în premieră de „noul prinţ“ al comunismului românesc, Nicolae Ceauşescu, se află în URSS pentru discuţii bilaterale. Printre altele, tema sensibilă este atinsă: tezaurul. Paul Niculescu-Mizil, participant la întrunire, îşi aminteşte şi astăzi reacţia lui Brejnev: „Kakoi tezaur? Mî nicevo ne znaem!“ - „Ce fel de tezaur? Noi nu ştim nimic“.

Ceauşescu, la prima vizită oficială în URSS în calitate de secretar general NEVASTĂ DE DIPLOMAT

„Nu suntem exponentele modelului 3C: cumpărături, coafor, cafea!“

Pentru a face puţină lumină asupra „rolului feminin“ în activitatea de reprezentare externă, EVZ a stat de vorbă cu Luminiţa Fătu, preşedintea Asociaţiei Partenerilor Diplomaţilor Români, dar şi soţie a ambasadorului român în Finlanda. „Suntem faţa delicată a diplomaţiei şi imaginea vie, activă, a României. Nu avem o funcţie deplin oficială, dar avem obligeţia de a nu uita că o activitate protocolară sau culturală bine realizată poate aduce beneficii nebănuite“. Discreţia, delicateţea şi abilitatea socială sunt atribute ale soţiilor de diplomaţi şi, în acelaşi timp, coduri de conduită pentru acestea.

Doamna Fătu ne oferă şi dezavantajele funcţiei diplomatice: „Traiul în ambasadă nu este idilic. Sunt câţiva ani în care diplomatul şi familia lui trebuie să-şi schimbe aproape complet ritmul de viaţă şi chiar comportamentul în funcţie de standardele ţării în care se află, apoi trebuie să înveţe să trăiască într-o familie mai mare, care este ambasada, cu toate rigorile ei, şi într-un microunivers pe care îl reprezintă comunitatea diplomaţilor acreditaţi în statul de reşedinţă“.

Asociaţia doamnei Fătu a apărut tocmai din nevoia de a oferi spirijin şi programe concrete familiilor diplomaţ ilor români. Concret, cel mai important proiect al asociaţiei este astăzi deschiderea unei şcoli on-line pentru copiii reprezentanţilor aflaţi la post şi care sunt obligaţi anual să susţină examene de diferenţă în ţară.

DIPLOMAŢIA NEVESTELOR. Carmen Ducaru (stânga), Luminiţa Fătu şi Mihaela Geoană vectori de imagine ai României în străinătate