Modelul de funcționare al majorității talk-show-urilor politice din România este deficitar spre dezastruos.

Cu mici excepții se caută "oameni care să umple scaune". Ești moderator, ai emisiune la ora 21, vrei să faci emisiune despre Ucraina și un pic despre viitorul lui Băsescu în PMP, chemi oameni cu expertiză pe politică externă și alții pe analiză politică. OK, dar la ora 17 se schimbă totul pentru că a apărut un scandal într-un liceu și deci trebuie vorbit despre învățământ, cu cinsprezece minute înainte să înceapă emisiunea zice Ponta ceva despre sistemul de sănătate, în mijlocul emisiunii are loc un accident de avion prin Brașov și se vorbește despre el 20 de minute pentru că ... pentru că.

(Nu mai pun la socoteală arestări).

Rezultatul e o harababură colosală și cvasi-continuă. Supraviețuiesc fără să se facă de râs sau să pufnească de râs prin studio cuțitele elvețiene ex. Tatoiu sau mono-tonii, ex. orice-ar-fi-concluzia-e-jos-Băsescu, deși epoca lor se stinge și ea.

În studio ajung oameni nepregătiți *pe subiect*. Dacă sunt invitat la o emisiune despre învățământul preuniversitar în mod obligatoriu mă pregătesc cu niște informații sociologice despre domeniu. Dar deseori nici nu se mai anunță subiectele - n-are sens, oricum se vor schimba de 4 ori în 5 ore.

Lucrurile nu stau mai bine pentru politicieni. Fiecare are o responsabilitate, experiență de viață sau o pregătire. Rareori ajung să o fructifice în contextul emisiunii. Foști miniștri ai Mediului se pomenesc obligați să discute despre votul în diaspora sau arestarea unui om de afaceri pe care nu-l cunosc, viitori miniștri ai Economiei trebuie să producă verbal puncte de vedere privind estul Ucrainei sau despre Simona Halep, experți pe agricultură sunt presați să-și dea cu părerea despre înzestrarea armatei sau bursa din New York. Și, nesurprinzător, se fac de râs, emit platitudini sau se crispează. Message box-urile partidelor sunt mereu, mereu, mereu în urma realității și nu e vina nimănui. Publicul vede asta și politicienii se decredibilizează cu partidele lor cu tot.

Efectul pentru spectator e o vânzoleală verbală mediocră, lipsită de informații sau utilitate. Pătrund oarecum atacurile la persoană, mesajele bidimensionale, parti-pris-urile. Contribuțiile reale sunt rare. Exact ca la partide, oamenii de calitate se îndepărtează de studio-urile TV sau nici măcar nu vor să ajungă acolo.

La bază se află o suprapunere greșită între: a) a da informații rapid și b) a da informații în context/profunzime.

Cele două lucruri sunt diferite și trebuie tratate diferit. Acest lucru ar fi evident oricui ar urmări televiziuni de știri din alte țări. Există breaking news și emisiuni pe fond. Una este știrea privind un accident la o instalație de gaze într-un cartier din Oradea sau un subiect care apare pe agenda publică cu două ore înainte de emisiune, când deja lista de invitați e finalizată și hiperfinalizată, altceva e dezbaterea detaliată privind lumea politică în care pășim din cauza noului cod electoral. Dar în România acest lucru e în genere ignorat. Se încearcă cu disperare formarea unei struțo-cămile grețoase și obositoare și pentru moderatori, și pentru telespectatori și pentru participanții din studio. Astfel, emisiunile nu au identitate decât prin realizatori (care pot să plece bine mersi de la un post la altul).

În câteva locuri și câțiva jurnaliști încearcă cu timiditate separarea celor două aspecte în spații diferite, bine etanșeizate. Trebuie să existe răspuns rapid dar și emisiuni cu subiecte clare, bine definite. Să știu, ca telespectator, că există pe postul X, vineri de la ora 21 dezbatere pe evenimentele politice ale săptămânii, cu oameni pregătiți și informați. Sau că emisiunea jurnalistului Y se ocupă *întotdeauna* de economie. Nu întâmplător așa se creează și brand-uri de succes. Că dacă apare un breaking news că plouă tare de tot în municipiul Iași știrea respectivă e prezentată și închisă, nu ajunge să canibalizeze toată emisiunea, nu sunt puși să vorbească despre acest fenomen meteo și despre implicațiile sale cei aflați în studio, adică ... un poet, un secretar general de partid și o reprezentantă a mișcării feministe din România.

În practică, fără ca exemplul meu personal să fie senzațional:

- ca telespectator nu mă mai uit la televiziunile de știri decât extrem, extrem de rar deși prin natura meseriei ar trebui să fiu dependent. Facebook-ul e mai rapid, în ziua oricărui scrutin Twitter-ul e fundamental, site-urile și blog-urile au mai multă analiză, eu controlez prin click-uri cantitatea de platitudini, nu mai trebuie să fiu expus pasiv la valul de mediocritate creat de oameni disperați că sunt pe lângă subiect.

- ca invitat îmi selectez cu din ce în ce mai multă grijă emisiunile și posturile. Doar bunul simț mă împiedică să zbor din studio când, cu zece minute înainte de începutul emisiei, aflu că subiectele nu mai sunt A, B și C (pe care am expertiză, discuții pe care pot să contribui) ci Ț, W și Ș (de care nu-mi pasă de fel și la care nu mă pricep). Așa că încep să evit televiziunea sau realizatorul acela cu totul. Nu e răutate aici, e logică. Prezența mea în studio nu e niciodată remunerată, ba chiar înseamnă consum de timp liber pe care aș putea să-l petrec în o mie de alte feluri. Dacă în plus mai particip și la o emisiune despre un subiect cu care sunt paralel, zău... n-are sens să continui. Acord credit celor care sădesc noul mod de a face televiziune politică (care, pentru cine cunoaște vestul, e ... singurul fel). Pentru că pe cel actual nu-l plac, nici ca telespectator nici ca (potențial) invitat.

Articol preluat de pe blogul Sociollogica