”O sa fie totul bine!”, îi spune personajul principal din filmele de azi, (cele care iau mari premii pe la festivaluri),  celuilalt personaj principal care tocmai a dat faliment și e în pragul suicidului. ”Nu, nu e ceea ce crezi!” îi spune cu glas stins femeia, soțului, prinsă în pat cu cel mai bun prieten al acestuia. Două scene care s-au banalizat, fiindcă ne-am obișnuit, mare parte dintre noi, să mințim și să ne mințim fără nici o tresărire. Iar această obișnuință, tinde să facă parte din ceea ce numim de o vreme, fericire.

Zilele trecute, (cred că era chiar de ziua prieteniei!) un prieten mi-a trimis două filmulețe de reclamă la o marcă de whisky. Dar nu orice filmulețe, ci două ”povestiri” în imagini, jucate de doi mari actori: Jude Low și Giancarlo Giannini. M-am uitat la ele de câteva ori și brusc, am fost inundat de un sentiment de fericire plenară, inexplicabilă, ca un vânticel cald, de primăvară, izbucnit din senin. Un ”declanșator” secret, trimis de Dumnezeu peste timp, să-mi reamintească, dacă mai era nevoie, că slavă Lui, fac parte dintr-o generație care am avut șansa, să ne trăim viața conectați la valorile și la adevărul Lumii, necosmetizat. Deși sufocați de un totalitarism tembel, conexiunile noastre se făceau cu tot ce însemna pe atunci calitatea și adevărul artei, și al vieții. Nu simțeam niciodată nevoia de a părea alții decât ceea ce eram, nu simțeam nevoia unei validări futile, nici a confecționării unei fericiri falnice și bogate, nici a  unei puteri aducătoare de beneficii. Toate astea presupuneau un pact cu Diavolul, pe care nici unul din prietenii mei nu l-au făcut. Nici atunci, nici acum, când suntem niște ”expirați” din ce în ce mai enervanți și obositori, pentru mai tinerii noștri conaționali.

La o ”călărire în zori”, observăm acum o altă realitate. Aceea în care ne prefacem sau suntem forțați să spunem exact altceva decât ceea ce trăim și vedem. Ne-am obișnuit cu minciuna pe nesimțite, ca după un plan bine gândit, și ne-am trezit în ”noua colonie penitenciară”, în care totul se desfășoară exact ca în nuvela lui Franz Kafka: ”Lucrurile stau altfel. Aici, în colonia penitenciară, principiul după care iau hotărârile este următorul: vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu, întrucât sunt alcătuite din mai multe capete şi mai au și alte instanțe superioare. La noi, însă, nu e așa.“

Nu ne convine să vedem ceea ce se întâmplă de fapt, in spatele unei poze de pe Facebook gândite doar ca să etaleze „fericire și bogăție”. O mașinărie infernală, în măruntaiele căreia intrăm, asemeni personajului din ”Colonia penitenciară”.  Fiindcă nu ne mai interesează realitatea, ci doar fericirea iluzorie, generată de aprecierea celorlalți.  Vrem doar like-uri și să-i ”fentăm” pe cei din jur. Să ne fie recunoscute merite pe care nu le avem, să fim în rândul fericiților, cu toții. Toată lumea cere validare, cerem să arătăm că suntem perfecți. Știm cu toții foarte bine: toate fotografiile, selfie-urile, peisajele de anturaj pe care oamenii le pun pe  Facebook și Instagram sunt prelucrate,  fiindcă sunt la îndemână pe orice smartphone  programe care te fac mai frumos, mai slab, sau mai atletic.

Dar toate aceste minciuni care îți generează așa-zisă fericire, nu mai valorează nici doi bani când mergi pe stradă, la teatru sau muncă. Atunci toată lumea te va vedea exact asa cum arăți. Și da, ai puterea să înghiți rușinea să fii descoperit, să se știe că arați complet altfel decat te-ai arătat în fotografii.  Majoritatea celor care trăiesc în mizeria ”social media” și nu numai, vor perfecțiune, ori  la om, așa ceva nu exista. Aici este locul, (un fel de ”cloaca maxima”), în care toți sunt buni, frumoși, bogați, merg în excursii fabuloase, sunt iubitori de pisici, copii și mănâncă mâncăruri apetisante, frumos colorate. Toti au o viață de vis și o relație de cuplu perfectă, toți râd cu gura până la urechi, se distrează, sunt ”happy”, ”omg, omg!”, ”wtf”, ”brb”, ”pwp”, șamd.

Întrebarea "cum pot fi mântuit?" face loc, sub presiune, celei "cum pot fi fericit?". Societatea occidentală a înlocuit promisiunile lumii de dincolo cu fericirea zilnică. Secolul  XVIII-lea politizează, chiar fericirea. În 1776, o dată cu Declaraţia de independentă, America proclamă "viaţa, libertatea şi căutarea fericirii" ca "drepturi inalienabile" ale omului, iar Robespierre declara în 1793 că "Omul este născut pentru a fi fericit şi pentru a fi liber". Secolul XX a cunoscut experienţe tragice în numele căutării fericirii. În viziunea marxistă, desfiinţarea claselor exploatatoare şi abolirea proprietății private dădeau semnalul  pentru construirea unei societăți ideale, cu oameni egali şi fericiți. Impusă cu forța ideea unei fericiri colective, nu era decât pură demagogie și propagandă. Acum am ajuns să trăim o fericire dată de  individualism exacerbat, de hedonism grețos şi de un materialism gregar. Acumularea de bunuri, căutarea plăcerii imediate şi a distracției, confortul privat, starea de bine, sănătatea, înseamnă pentru generațiile care stăpânesc actualitatea, chiar fericirea. A fi fericit înseamnă să fii "realizat", să ai o vilă,  o maşină, un loc de muncă bine plătit, recunoaștere socială, la care se adaugă, ca un premiu de merit, dragostea împlinită şi o familie cu doi copii și un câine. Însă foarte rar mi-a fost dat, în toată viața mea, să întâlnesc astfel de familii fericite…

În pofida unei adevărate obsesii  pentru fericire, cei mai mulți filozofi, psihologi, sociologi şi antropologi occidentali neangajați politic, recunosc în scrierile lor, că de fapt, astăzi suntem mai nefericiţi ca niciodată. Pascal Bruckner,  într-un talkshow la care îl aveam invitat, la Realitatea tv., foarte senin mi-a spus  zâmbind, că ”toate manevrele folosite pentru a realiza azi fericirea, pot la fel de bine s-o distrugă“. Altundeva am citit că societatea actuală promovează o "fericire paradoxală”, fiindcă individul se regăsește într-o mizerabilă competiţie, într-o adevărată obsesie a reușitei, a comparației cu reușita celuilalt. Rezultatul? O nefericire devastatoare. pentru stima de sine, individul ajungînd să clacheze, strivit de stres, frustrări, nesiguranţă și depresie, injectată cu asupra de măsură de ideologia "fericirii ca obligaţie”.

Pasiunea pentru scris - un alt tip de fericire -, descris și trăit de Hemingway în tinereţe, la Paris, între 1921 şi 1926, când „era foarte sărac şi foarte fericit”, dar înconjurat de prieteni, de boemă: îşi petrecea zilele în cafenele, mergea la cursele de cai şi bea. Însă, toate acţiunile sale aveau un singur scop: fericirea pe care o descoperea în munca lui. „Voi scrie o povestire despre fiecare lucru pe care-l ştiu." Iar când termina câte o povestire spunea că „se simţea întotdeauna gol, trist şi fericit deopotrivă, de parcă tocmai făcuse dragoste".

Fericirea lui era literatura.  O pasiune, iar pasiunea este exclusivă, fiindcă cere toate sacrificiile şi nu renunţă la nici unul. Hemingway într-un colț de cafenea şi în partea opusă la altă masă, o fată. Se gândeşte: „Fata asta îmi aparţine şi Parisul îmi aparţine şi el, dar eu aparţin acestui caiet şi acestui creion." Tocmai în asta constă, în fapt, fericirea lui: libertatea, dreptul de a vedea, de a auzi şi de a cerceta totul. Când Hemingway mergea la pescuit pe Irati, cu Miguel Dominguin la coride, când se afla în tranşeele republicane din Spania, sau când cădea de pe picioare de beat după un pescuit de marlini pe coastele Cubei, el nu era un om în căutarea fericirii, fiindcă pentru el important era să scrie, nu să trăiască.

Suntem aidoma ”Exploratorului” din ”Colonia Penitenciară”. Ne dorim să plecăm din insula unde domnește mașinăria infernală care inscripționează pe pielea oamenilor pedeapsa pentru fapta de care sunt sau nu vinovaţi, să  lăsăm în urmă un spațiu care cade sub propria lui mizerie. Dar dacă acum 30 de ani puteam visa să ”fugim” peste graniță într-o lume liberă, acum nici varianta aceasta nu mai există, fiindcă peste tot începe să fie la fel.

Vom rămâne întruchiparea acelui crupier la un cazinou cu vedere spre Canalul Mânecii,  un singuratic Patrick, din cartea lui Laurent Graff, ”Călătorie, călătorii”, care visează cu ochii deschiși că va abandona totul și va pleca departe, departe. Scop pentru care își pregătește călătoria cu o maximă voluptate: se documentează, se antrenează, înoată, cumpără geamantan, strânge bani pentru acea vilegiatură iluzorie. Ne vom împăca, până la urmă cu soarta personajului  lui Xavier de Maistre, care călătorește în jurul propriei camere. Și, oricum, îi vom da dreptate lui Alain Delon:” Viața nu-mi mai oferă mare lucru. Am cunoscut totul, am văzut totul. Urăsc epoca asta. Îmi vine să vomit. Există ființe pe care le urăsc. Totul este greșit, totul este fals, totul este falsificat. Nu mai există respect, nu mai există cuvântul dat. Doar banii mai contează. Toată ziua auzim vorbindu-se doar despre crime. Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete“.