Sursa: EVZEu văd situația actuală cam așa: În restaurantul România, o vreme s-au mâncat pe datorie icre negre și s-a băut șampanie Dom Perignon. Patronii au vrut să facă pe plac clienților, să-i încânte și astfel să-i fidelizeze. Pentru asta, s-au împrumutat în contul consumatorilor peste poate. Acum a venit nota de plată, pe care trebuie să o achităm. Altfel, restaurantul se închide, se pun scaunele pe mese.
Chestia este că nota va fi achitată nu de către beneficiarii meniului de lux, ci de cei care au primit câțiva mititei și o bere. Cel puțin așa văd eu nota de plată întocmită de Guvernul Bolojan, cea botezată „Pachetul 1 de măsuri fiscale menite să reducă deficitul bugetar”.
Ce este drept, premierul Bolojan a promis că beneficiarii ghiftuielii cu caviar și șampanie scumpă vor urma să ducă mâna la portofel cu ocazia unei noi note de plată, botezată Pachetul 2, una mai complicată, la care este nevoie să se lucreze mai pe îndelete. Adică, să avem răbdare. Unii dintre noi avem, alții nu, că n-au de unde, dar senzația este aceea descrisă mai sus.
Am crezut sincer că doar eu văd așa, că doar mie mi se pare că petrecerea unora este plătită de cei care s-au bucurat doar de meniul proletar, acela cu câțiva mici și o halbă de bere, de tip oase cu ceva resturi de carne aruncate de la masa principală, pentru ca petrecerea scumpă să se poată desfășura netulburată. M-am înșelat! Același înțelegere a descoperit-o și scriitorul Vasile Ernu la oamenii cu care a stat de vorbă zilele trecute, prin părțile Botoșanilor. Îl reproduc aproape integral, pentru că mi se pare deopotrivă inspirat și relevant:
Când a apărut Oglinda lui Andrei Tarkovski, acesta a vrut să arate filmul în cerc închis pentru inteligenția mai sofisticată de capitală cu care să-l discute. După film, discuția a început și s-a întins mult în noapte. Lumea cultă întorcea pe toată părțile tema: care este subiectul, sensul filmului?
Până a apărut uborșcița - femeia deserviciu, personaj iconic în instituțiile vechiului regim - cu halatul ei albastru, cu mătura, teul și găleata. Voia să măture și să spele sala ca să plece acasă. Era la datorie, la muncă. Ea i-a rugat frumos să părăsească sala căci e târziu și pierde ultimul tramvai. Și a zis o frază care a intrigat specialiștii și criticii de meserie: „Oricum ce e atâta discuție, căci filmul e destul de clar...”.
- „Ce este așa de clar?”, a întrebat intrigat un fin cunoscător al cinemaului. Răspunsul a venit într-o singură frază precum o sinteză:
- „Nu este nimic complicat în acest film. Este vorba despre un bărbat care le-a făcut mult rău celor dragi și acum, bolnav de moarte fiind, se simte foarte vinovat față de ei.” S-a lăsat liniște.
Povestea a rămas celebră și dacă nu ar fi amintit-o Tarkovski în ceva interviu aș fi crezut că e un mit urban. Regizorul confirmă și zice că a fost cea mai exactă și succintă explicare a filmului său Oglinda.
Mergând prin târgurile și satele din zona Botoșani tot întreb pe oameni cum simt situația de la București. Nu știu ei prea multă teorie cu fiscalitatea dar asta nu-i face să nu priceapă rostul schimbărilor. Sunt pățiți și au un acut simț al realității. De obicei au formule foarte exacte și clare cu un nivel bun al diagnosticării. Există o dezamăgire profundă și o temere de un soi de amintire urâtă din epoca Băsescu-Boc și acum o văd ca o revenire: varianta 2.0. Un deja vu tare puternic la cei mai învârstă. Chiar o furie.
Genul: am ales cum e mai bine și a ieșit cum e mai prost. Tăiem de jos ca să-i ținem pe cei de sus. Mă rog, ei zic mai dur, căci văd de unde se taie și de unde nu se atinge nimeni. O fi oamenii mai săraci pe aici dar prosti nu prea am văzut. Au interpretări foarte exacte și țintite chiar dacă metaforele lor sperie uneori căci apelează la multe frici. Poate povestesc despre fricile lor „reformatoare”: e sociologie pură în cheie metaforică.
Bun: vocea de la București. V-am dat libertate și democrație la ce mai aveți nevoie și de burse, sporuri, ajutor la mame și copii etc? Important să nu fugă din țară bancherii și cei cu jocurile de noroc: poporul poate pleca, no problem! Și vor pleca iar în valuri.
A propos: care e șansa unui copil de cioban sau agricultor din satele Moldovei să ajungă la școală la Iași și cât îl costă? Mai rău ca în interbelic dar zic zilele astea.
Dacă vrei să mai ai libertate și democrație trebuie să mai dai burse elevilor și studenților. Adică să extinzi șansele și accesul la resurse minime și diverse ascensoare sociale. Dacă vrei să mai rămână cineva în țară nu lovești în mame și copii, în familiile tinere. Și mai ales să nu umilești păturile care duc greul acestei țări. Pentru mulți sunt lovituri economice dure dacă mai vedem și prețurile.
Altfel nu merge - se duc pe extremă. Sau pleacă afară dar tot pe extremă ajung. Tocmai am ieșit din alegeri și ce am învățat? Luam iarăși de jos și pompăm în sus? Nu văd bine toamna asta. Dacă ajungem. Ultimele sondaje spun tot.
Când au intrat americanii în orașul german în ruine unde era o penurie teribilă un găsit un graffitti care spunea: Americani, dați-ne ceva de mâncare sau nu-l vom uita pe Hitler!
Așa strigă o bună parte a populației de 35 de ani: dați-ne puțină demnitate socială și economică pe lângă libertate sau nu-l vom uita pe Ceaușescu! Înțelegeți logica, firește.
Nu mă bucură deloc faptul că nu am greșit, poate doar în sensul în care instinctele care mă țin aproape de talpa țării nu mă trădează. Mă întristează greșeala colosală cu care premierul Ilie Bolojan și-a început demersul de dregere a dezastrului lăsat în urmă de chiolhan și i-a împovărat peste puteri pe cei deja cocoșați de greutatea unei vieți amărâte. Adică, le scoate pe nas micii mâncați și berea băută, îi pune la plată însutit.
Până una-alta, cei cu caviarul și șampania au toate motivele să râgâie în continuare a sațietate satisfăcută. Și a burții, și a portofelului.
