Autoarea are, fără îndoială, teme înalte şi grave: supravieţuirea într-o Tranziţie sălbatică, drama neînţelegerii dintre un tată şi fiica lui, descoperirea imposturii în întreaga existenţă a partenerului de viaţă şi, nu în ultimul rând, dorinţa unei tinere de a trăi frumos şi curat, ca într-un vis pionieresc de acum un sfert de veac.

Toate aceste puncte forte ale unei anumite înţelegeri asupra literaturii nu au însă vreo relevanţă dacă nu sunt susţinute din interiorul paginilor de proză. Că scrie despre evadarea Sabinei din orăşelul ei de provincie nordică ori despre o invazie a gândacilor într-un cămin sordid din Fundeni, Ioana Nicolaie scrie la fel de plat şi, frecvent, de stângaci, nediferenţiind registrele, nestăpânind codurile şi neavând o familiarizare cu ceea ce sună bine şi ceea ce nu sună bine în limba română.

Câteva mostre: „Un nor din cei transparenţi, de departe, veni cu bobârnace spre ea. Şi-o însoţi până la garsonieră”; „Un nor dolofan de departe trăsese zăvorul, intrase. Avea să iasă spre unsprezece, când Eman descuiase uşa uşor”; „Vreme de trei zile, nori întunecaţi se buluciră în cameră. Sabina nu reuşi să-i alunge, aşa cum nu putu să vorbească. Dezolarea erupsese ca un vulcan”.

Senzaţiile ambigue şi marile emoţii ale tinerei protagoniste îi alterează exprimarea, ceea ce i se poate întâmpla oricui. Dar procesul acesta interior, în a cărui analiză şi vizualizare prozatorii veritabili obţin uneori adevărate performanţe, are în cazul de faţă astfel de rezultate liricoide.

Judecată strict ca o încercare de roman, „O pasăre pe sârmă” este o tentativă ratată. Dar ca telenovelă dâmboviţeană, opera Ioanei Nicolaie (cu teme înalte, conflicte pasionale, capitalism sălbatic şi lirism de pension) ar merita o continuare.