Destinul imobiliar mi-a hărăzit să locuiesc la bătrâneţe între şapte cimitire: Bellu Ortodox, Bellu Catolic, Bellu Militar, Sefard, Evanghelic, Pro Patria şi Eroii Revoluţiei. Aerul pare mai tare pe-aici, iar preumblările în zonă sunt surse generoase de reverie culturală şi bună resemnare.
Ei bine, în ajun de Crăciun, când să mă strecor printre cerşetorii agresivi către aleile cu pricina, am amuţit văzând ororile „decorative“ cu care ne-au procopsit edilii sectorului. Pe cât de impozante şi binevenite sunt rândurile de brazi şi bănci ce străjuiesc de acum intrarea în cimitirul de rit sefard, pe atâta de monstruoase sunt fanteziile sălbatice, de un kitsch hohotitor, implantate de-a lungul intrării în Bellu. Cu dinozaurul vegetal şi perechea lui stegozaurul, hai să fim de acord şi să le luăm ca o aluzie la „fortuna labilis“. Dar ce caută acolo metafora minerească (poate ca „memento mori“ fesenist?), acea hidoasă intrare în abataj străjuită de-un morman de pietroaie dizgraţioase şi de minerii vegetali, care în primele zile aveau ridicate deasupra capetelor nişte crose de golf, iute furate şi înlocuite de nişte târnăcoape stilizate? Totul seamănă cu un şantier eternizat, un Bucureşti trăind cu maţele afară în cultul improvizaţiei groteşti. Imaginea zilnică a bolovanilor în devălmăşie îţi turteşte pur şi simplu creierii.
Culmea ironiei, taman în ziua aceea citisem cartea Cristinei Ţurlea „Arhitectura şi spaţiile publice“ (lucrare de doctorat susţinută în 2007), apărută la Editura Cadmos, cu prezentări semnate de acad. Mugur Isărescu, prof. ing. Nicolae Şt. Noica, profesorii universitari Radu Tănăsoiu, Ştefan Iancu, Eugeniu Apostol, Ion Bulei şi dr. arh. Viorica Curea, din care se înălţa o dată mai mult - amarnic şi furibund deopotrivă - străvechiul adevăr cum că în lumea noastră spaţiul public e spaţiul NIMĂNUI, în timp ce-n Apus el este spaţiul FIECĂRUIA.
Cristina Ţurlea (absolventă a Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu“ în 1990, cu specializare în urbanism la Rotterdam, arhitect în MLPAT, 1993-2001, în prezent la BNR, membru al grupului de experţi Vision Planet) ne poartă din antichitate în medievalitate, Renaştere şi până azi, din agora grecească şi forumul roman către piaţa medievală unde se desfăşurau marile sărbători, dar şi execuţiile publice, urmărind simbolurile arhitectonice ale Centrului civic, cu simulacre de axis mundi - catedrala, primăria etc.- la Atena, Roma, Paris, Praga, Barcelona de azi, arătând cum banul public trebuie să slujească bunul public în numele binelui public.
Ne puteți urmări și pe Google News
Spaţiul public - efigie a identităţii locale, a geomorfologiei etnoistorice - ca spaţiu „scenic“, spectacol vizual, social, comercial şi cultural, unde totul (bulevarde, străzi, trotuare, pieţe, scuaruri, intersecţii, staţii auto, muzee, galerii, teatre, parcări, sedii administrative etc.) trebuie gândit, proiectat şi ipostaziat armonios, unitar, estetic faţă de tradiţiile locului şi funcţional cât cuprinde.
Păi, când vezi definiţia lui Zepf Marcus, citată la pag. 13 - „spaţiul public este totodată spaţiu metafizic, spaţiu de emergenţă a raţiunilor, fenomen sociologic de întâlnire, oglindă a comportamentelor, manieră de a convieţui, element al ţesutului urban, joncţiune între nivelul micro şi macro urban“ - cu ochii la haosul bucureştean dominat de bunul plac, fărădelege, improvizaţie şantieristică, războiul Regiilor, dezmăţ arhitectural în crâncen dispreţ al specificului local, nesimţire grobian-expectatorie, ţesut social destrămat, violent, iresponsabil şi sufocantă expansiune a kitschului - nu-ţi mai rămâne decât să surâzi amar. Mai citim despre interacţiunea cetăţenească la configurarea spaţiului virtual, despre tradiţia romană ca un sfert din oraş să fie ocupat de spaţiile verzi, despre materialele specific-identitare (marmora la Atena, piatra la Paris, cărămida în nordul Europei, tuful în Armenia şi Georgia, lemnul în centrul Germaniei, nordul Franţei, Elveţia, Austria ş.a.m.d.) sau despre inserierea „mobilierului urban“ (coordonare perfectă între elementele circulaţiei pietonale şi transportul public, între iluminatul public, locurile de joacă, grădini, coşuri de gunoi, trotuare, borduri, telefoane publice, panouri publicitare, ceasuri urbane, chioşcuri etc.).
Asta, ca să nu mai spun de imperiosutila propunere a autoarei de a se elabora la nivelul autorităţilor publice locale o „Cartă a calităţii spaţiilor publice“ (v. pp. 186-188), iniţiativă subliniată şi de Nicolae Şt. Noica. În ce mă priveşte, mă uit iarăşi la hidoşenia bolovănoasă din faţa Cimitirului Bellu şi-o iau agale spre mormântul lui Mircea Nedelciu, pe care scrie bine: „Şi ieri va fi o zi“...
Recomandările noastre
