După ce ne-au oferit un superb album cu minunăţiile de arhitectură boierească şi aristocraţie rurală care sunt culele olteneşti (Măldăreştii - cu adevărat un model demn de imitat în lumea actualei bogăţii autohtone), oamenii de la Igloo Media ne provoacă de-a binelea cu o apariţie surprinzătoare.
În aceeaşi serie Igloo Patrimoniu, care s-ar presupune că trebuie să conţină valori istorico-estetice reale, încărcate simbolic şi perene, avem acum un album, la fel de somptuos, dedicat castelelor ţigăneşti din România. Faimoasele orori de-o opulenţă sfidătoare, un eclectism barbar şi-un kitsch orbitor faţă de tradiţionala sărăcie afişată zgomotos-agresiv în cuprinsul etniei, din Bucureşti, Sinteşti, Costeşti, Buzescu, Strehaia şi Craiova până la Sibiu, Timişoara, Caransebeş, Lugoj, Roznov, Grajduri, Ciurea, Iveşti, Reşiţa ş.a. Coordonare şi prefaţă: Bruno Andreşoiu, texte de Mariana Celac, Alfred Dumitrescu, Rudolf Gräf, Vasile Ionescu, Petre Petcuţ, Dorin Ştefan, Ana Maria Zahariade, fotografii de Şerban Bonciocat, Iosif Kiraly, Bruno Andreşoiu, Olivia Safer, Rudolf Gräf.
În primăvară, când, ca membru în juriul de carte al Administraţiei Fondului Cultural Naţional, am deschis proiectul „Kastello“, am amuţit. Cum, adică, mi-am spus, toată mass-media de la noi discută periodic şi încruntat infracţionalitatea ţigănească (inclusiv în domeniul furtului sistematic de electricitate), toată lumea este uluită de magnificenţa umilitoare a acestor construcţii care nu se ştie de unde, cum şi dacă au vreo autorizaţie, nu trece săptămână să nu vezi la televizor arestări, razii, scandaluri între clanurile ţigăneşti, mentalul colectiv încă pulsează exterminator pe anumite segmente ori nutreşte nostalgii după tratamentele antonesciene în domeniu - şi noi alintăm fenomenul de parc-ar fi vorba de arhitectura renascentistă!
După ceva reflecţie şi citirea motivaţiei, dar mai ales acum, după parcurgerea volumului, i-am înţeles justificările. 
Mai întâi, castelele ţiganilor nu sunt cu nimic mai prejos de puzderia de viloaie grobian etalate la tot pasul de megalomania consumismului isteric al românaşilor verzi - adeseori pe locul vechilor, nobilelor case ale burgheziei bucureştene. Cum bine zice Ana Maria Zahariade, „micul-dar-bine-internalizatu-lnostru- rasism-de-fond nu bagă de seamă că acestea nu sunt cu nimic inferioare majorităţii reşedinţelor construite de potentaţii de origine neaoşă şi întru nimic mai nocive pentru oraş decât acestea“.
Apoi, dosarele îmbogăţiţilor tranziţiei noastre nu sunt cu nimic mai prejos, în urâciune, abisuri de fals şi fărădelege, decât cele ale faimoaselor clanuri interlope din care s-au hrănit parte dintre clădirile etalate aici.
În al treilea rând, şocul principal al albumului tocmai ăsta este: că nu toate edificiile sunt monstruoase. E limpede că, aşa cum există diferenţe substanţiale (la noi, ca-n toată lumea) între nord-vest şi sud-est, între căldărarii valaho-moldoveni şi ţiganii de mătase din Timişoara sau Reşiţa, există şi nete deosebiri de concepţie arhitecturală, inclusiv la nivelul etniei rome, între cele două zone geografice. Strehaia ori Sinteştii sunt departe de Sibiu, Timişoara, Lugoj...
În fine, dincolo de ricanările, holbările şi furiile noastre, eşti obligat să observi că, ei, da, există şi aici un stil, o sumă de particularităţi şi o evoluţie în concepţie, care pot justifica oricând o judecată estetică. Le notează atent Mariana Celac: „Faţadele de stucatură au cedat locul stilului montan, vila-chalet cu două pante foarte repezi şi balconaş în timpanul triunghiular. După vilele alpine a venit voga acoperişului cu ţigle verzi. Au urmat replicile la sediile de bănci cu placaje de faianţă lucioase, cupolă şi pereţi-cortină curbaţi. Mai nou, marmura elimină ipsosăria. Peste înalte grilaje cromate, vezi frontoanele pe două coloane cilindrice alungite pe toată înălţimea, ancadramente la ferestre, peronul cu scară, intrare festivă sub copertină...“ ş.a.m.d.
Zău că merită să aruncaţi o privire. Vrem, nu vrem, chiar dacă palatele cu pricina sunt ale lor, tot pe noi ne reprezintă!
Recomandările noastre
