Printre multele, umilitoarele handicapuri pe care ni le-a revelat buimăcitoarea libertate de după căderea dictaturii - în educaţia religioasă, estetică, gastronomică, vestimentară, financiară, sexuală, civică şi câte altele - a fost şi ignoranţa noastră faţă de ceea ce lumea sofisticată numeşte „cultura corporalităţii”.
Nu ne (re)cunoaştem direct şi dezinhibat specificul trupesc, cultivăm tabuuri medievale şi pudibonderia păguboasă, nu ştim să ne gestionăm devierile, complexele, ne înspăimântă fantasmele sexuale, pe scurt nu prea ştim cine suntem şi ce să facem cu noi înşine, mai ales în ce priveşte părţile sensibile, adânc tăinuite. Îmi asum riscul de-a părea patetic şi spun că o aşezare geopolitică precum a noastră, cu o istorie derulată sincopat şi hărţuit între guri de balauri imperiali - unde continuitatea, unitatea şi păstrarea specificului etnic erau subiecte infinit mai arzătoare decât scenele marchizului de Sade - nu avea cum să cultive o grădină literară doldora de trufandale rubensiene, etalate ostentativ, rafinat şi pervers la o adică. Şi totuşi, bietul Eminescu avea odată mai mult dreptate: „Lumea este aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”. Prin urmare, cu tot conservatismul nostru, musai să facem un efort de adaptare, să intrăm în rândul lumii şi să citim, spre pildă, savuroasa „Istorie a corpului” coordonată de Georges Vigarello, Alain Corbin şi Jean-Jacques Courtine (vol. II, de la Revoluţia franceză la Primul Război Mondial, a apărut recent la Editura ART), plină de detalii utile şi picante, stupefiante pentru neofiţi, în paralel cu remarcabilul debut eseistic al Simonei Sora, „Regăsirea intimităţii”, Editura Cartea Românească.
De-o parte vom avea date incitante despre evoluţia concepţiilor privind homosexualitatea, masturbarea, menstruaţia şi dezvirginarea, despre eugenie şi euthanasie, despre violul ritualic şi apariţia anesteziei, progresele instrumentarului medical, „cultura somatică” şi mortificarea trupească, informaţii din istoria sportului, a obscenităţii şi tehnicilor contraceptive, a calipediei (arta de a face copii frumoşi), a infirmităţilor individuale diabolizate de colectivitate, date incredibile din istoria igienei a băilor publice, dar şi din istoria cadavrului („ce facem cu morţii” nu a fost niciodată şi nicăieri o întrebare cu răspunsuri unice, general acceptate...).
De cealaltă parte, Simona Sora (41 de ani, doctor în filologie, cronicar literar la „Dilema veche”, editor coordonator la „Dilemateca”) ne oferă o sinteză a „corpului în proza românească interbelică şi postdecembristă” cu aplicaţii pe romane de Mircea Eliade şi Mircea Cărtărescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Gheorghe Crăciun, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ibrăileanu, Mihail Sebastian, Blecher sau C. Fântâneru, alături de Ştefan Agopian, Adrian Oţoiu ş.a. Corpul ca hipnoză sau textură, ca ispită, revelaţie, prăbuşire-n infern sau patologie de purgatoriu, trupul chinuit, biciuit de simţuri sau, dimpotrivă, binecuvântat de sufletul în căutare de alte vămi carnale. De la Maitreyi, Norica, Lenora, Mika-Le, Coca-Aimee şi Adela până la „Orbitor” şi „Pupa Russa” străbatem calea dintre modernitatea corporalităţii uni tare, libidinale, centru al acţiunii, secret şi armonie universală - şi trupul postmodern, care-i exact pe dos, adică fragmentat, expus convulsiv, unisexuat, autosuficient, centru al autoscopiei, „corp singur”, explorat ca univers în sine.
La noi, ce-i drept, nu fervorile „corpului trăit” domină lumea ideilor şi bursa literară, ci „mecanismele represiunii în comunism, rezistenţa prin cultură, asumarea şi refuzul ideologiei” etc. Aşa este, cel puţin deocamdată, din varii şi întemeiate motive. Oricum, e timp pentru toate (deja ne aliniem, cu excesele sau opintelile de rigoare) şi e bine că autoarea nu incriminează, ca Eugen Negrici, tradiţionalismul, ci pledează subtil pentru asimilarea tendinţelor zilei.
Pe scurt, conchide Simona Sora la capătul unui excurs (redutabil blindat teoretic în introducere), în interbelicul senzualităţii moderat afirmate „sufletul e corpul”, în vreme ce astăzi, când anatomia inva dează violent, patologic şi deviant scena, „corpul e sufletul”. O concluzie care ne va deschide oleacă mai mult către maniera regizorală a unui Radu Afrim ori ne va apropia mai atent de coregrafia Vavei Ştefănescu şi-a lui Răzvan Mazilu. Asta, în vreme ce paseistul nevindecat, ca mine, va simţi nevoia să revină la „Adela” lui Ibrăileanu, „romanul intimităţii totale”, cum notează autoarea.
Recomandările noastre
