Ca să mă vindec de mizeria prezentului, m-am hotărât să recobor cu delicii în veacul 19 şi să încep o serie de cărţulii (nu savante, ci accesibil-expozitive) despre fiinţa epistolară a scriitorului român.
„Omul din scrisori“ i-am spus, de la Eminescu, Caragiale, Kogălniceanu, Odobescu, Alecsandri, Bălcescu, până la Cioran, Eliade, Noica, Blaga, Ion D. Sîrbu. Dacă ne gândim bine, au trecut deja 37 de ani de la volumul lui Al. Săndulescu „Literatura epistolară“: ar fi timpul să reluă m această temă suculentă, plină de surprize captivante. (Şi care ne mai alină nouă, paseiştilor, furia neputincioasă pe actuala atotputernicie a e-mailului, cel care a înlocuit comuniunea afectiv-confesivă cu simpla, seaca transmitere de informaţii.)
Dacă e să reluăm banala comparaţie a operei literare cu un edificiu mai mult sau mai puţin somptuos, atunci textul în sine reprezintă intrarea principală, a oaspeţilor, în vreme ce jurnalul şi memoriile sunt fie intrarea servitorilor, fie trapele, pivniţa, subteranele casei. În acest caz, corespondenţa ar fi intrarea dinspre grădină.
Nici pătrundere directă pe uşa de onoare, nici strecurare cvasiilicită pe scara de serviciu, opera epistolară este adesea o deghizare mai credibilă, mai (instinctiv) sinceră decât celelalte două. Că e scrisă în camizol sau redingotă, pe colţul scrinului, la cancelarie, în hamac, pe plajă, în holul hotelului sau într-o poiană însorită, pe pătură în pădure, la cazarmă ori pe patul de moarte, scrisoarea face buna mediere între oglindirea necruţătoare, crudă, nudă a jurnalului - şi travestiul oficial al operei publice. Este un interstiţiu, un limb, spaţiul filtrant al extremelor sinelui, care estompează dar nu falsifică şi nuanţează fără să malformeze... prea mult.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ei bine, Eminescu nu este un epistolier împătimit. Ba dimpotrivă: „eu, pentru a scrie o epistolă, trebuie să am o dispoziţiune deosebit de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu, şi o asemenea dispoziţiune nu mi se-ntâmplă s-o am decât foarte rar (...) scrisorile înseamnă la mine punctele lucii în cari sunt de o comunicativitate neobicinuită“ îi scrie el lui Iacob Negruzzi în februarie 1871. Urmărind însă aceste „puncte lucii“ şi văzând cum se pliază eul eminescian pe tipicul destinatarilor - sumbru şi rezolut cu familia, în retorică administrativă, diplomatic-aulică, deferentă şi captatorie cu Maiorescu, P.P. Carp sau Negruzzi, tandru fratern cu Slavici, Creangă şi Chibici Revneanu, hâtru boemă cu Caragiale şi Ronetti Roman, fierbinte, trepidantă, ghiduşă, colerică, domestică ori extatică atunci când e vorba despre Veronica Micle - se pot depista căi de acces teribil de ispititoare către miezul operei poetice.
Nimic nu mi se pare mai atrăgător şi mai eficient acum întru resuscitarea marilor valori clasice decât abordările piezişe. Nu frontal, didactic, prin exegeza tradiţională, ci strecurându- ne tocmai prin astfel de cotloane aparent prăfoase, derizorii, riscante, dar care duc direct în centrul fiinţei autorului.
La jumătatea lui februarie voi duce volumaş ul la Humanitas, cu gândul la Bookfest. Gerul de afară, liniştea de după Sărbători şi ideea că m-am întors la Eminescu după cartea de debut din 1982 mă fericesc pur şi simplu. Altfel spus, cum îi scrie Eminescu Veronicăi în august 1879, „am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic, şi nimic având totul“.
Citiţi şi: „Omul din scrisori“
Recomandările noastre
