Vă rezumam aici vinerea trecută eseul biciuitor al lui Cioran „Despre Franţa”, apărut recent la editura L’Herne din Paris.
Simultan, însă, a apărut tot la editura întemeiată de Constantin Tacu o bucoavnă de peste 500 de pagini format mare: Caietul L’Herne dedicat autorului „Căderii în timp” (realizatori : Laurence Tacou şi Vincent Piednoir). E tot ce-şi poate dori deopotrivă familiarul, cât şi neofitul întru Cioran. Este, de acum, cartea de căpătâi pentru orice nou demers exegetic. O sumă a tot ce s-a spus şi s-a scris de şapte decenii încoace despre această energie daimonică fascinată de nebunie şi de tot ce ţine de depăşirea limitelor : în temperament, trăire, angajare politică şi resemnare acidă, ca şi în religie, filosofie, stil, etnopsihologie.
Gazetărie, eseuri, evocări, sinteze tematice, corespondenţă emisă şi primită, pagini de jurnal, interviuri substanţiale, bibliografia operei şi a tuturor cărţilor scrise despre Cioran, portrete încrucişate (el despre alţii, alţii despre el) într-un turbion ameţitor şi lămuritor totodată, care cuprinde vreo 50 de nume, de la Eliade, Michaux, Beckett, Ionesco, Yourcenar, Jünger, Noica, Saint-John Perse, Gabriel Marcel şi Fernando Savater, la Marta Petreu, Ion Vartic, George Banu şi Constantin Zaharia, trecând prin Blaga, Roger Munier, François Fejtö, Sylvie Jaudeau, François Mauriac, Florin Ţurcanu, Maurice Nadeau, Sanda Stolojan… Plus două dialoguri dintre cele mai emoţionante: Cioran cu Laurence Tacou, 1987, şi Norbert Dodille cu Simone Boué, minunata tovarăşă de viaţă care i-a vegheat lui Cioran cale de-o jumătate de veac insomniile, hachiţele, egofilia, ipohondria, disforia şi puseurile euforice, triumfurile, paradoxurile şi spectrul eşecului.
Oroare: Caietul se deschide cu un sulfuros, furibund, demenţial buchet de adeziuni cioraniene hitleriste şi legionare din anii treizeci. Texte care-i speriau prin angajamentul lor antidemocratic şi prodictatorial până şi pe fraţii Donescu, patronii revistei „Vremea”, unde au apărut cele mai multe. Atitudini, desigur, intens renegate apoi de autor, în isteria, fanatismul şi angajarea lor viscerală. Nu e vorba nicidecum de a-l reduce pe Cioran la impulsul pantocratic ipostaziat câţiva ani în gardismul codrenist, ci de a înconjura acel nucleu de angajare demonizată cu faldurile metafizice şi moraliste ale întregii opere. O viaţă desfăşurată biografic întru escamotarea acelei unice căderi în istorie, iar bibliografic prin etajarea metafizică şi circumstanţierea arborescentă a aceloraşi idei şi convingeri, păstrate până la moarte. În fond, de acea livrare (absolutistă) de sine în obsesia „Schimbării la faţă a României” ţin, într- o măsură sau alta, întregul eşafodaj spiritual, opţiunile tematice, stilistica gândirii, implicaţiile persoanei, reacţionarismul, nihilismul, excrescenţele gnostico-bogumilice, însăşi aventura scriiturii cioraniene.
Din noianul detaliilor acaparant-revelatorii de aici prefer să desprind pentru final convingerea lui Cioran (febril cititor al lui Spengler), exprimată încă în 1987 în citatul dialog cu Laurence Tacou, privind perpetua ameninţare pe care o reprezintă Rusia pentru Europa. Nu atât o ameninţare militară, cât una istorică. Nefiind „obosită” precum marile naţiuni occidentale, muncită de secole de mesianism şi de avânturile panslavismului teoretizat ardent spre finele secolului 19, „Rusia crede că are misiunea istorică de a domina Europa. E literalmente obsedată de Europa. Ruşii cred că Europa le revine de drept. Că este proprietatea lor”. Pentru ei „decadenţa Occidentului” - declarată şi vituperată de peste două secole - nu e deloc acelaşi lucru cu europenismul: „E rândul nostru, acum, în istorie”, spun ruşii pre şi postdostoievskieni, „voi sunteţi terminaţi”.
Şi unde vedeţi continuată civilizaţia europeană? întreabă Laurence Tacou. „În America latină, răspunde Cioran fără să clipească. Sud-americanii văd şi înţeleg mai bine ca noi esenţa europenismului, mult mai bine ca nord-americanii…”.
Cum aş putea să uit vreodată acea zi de octombrie 1990 când, în mansarda lui din 21 Rue de l’Odéon, a retezat aerul cu un gest rezolut şi a decretat : „În cincizeci de ani Notre Dame va fi moschee…”!?!
Recomandările noastre
