Viața într-un spital de nebuni, dacă nu ești nebun, e cea mai a dracu' pușcărie.

Peisajul e la fel de grotesc: zăbrele, oameni imobilizați, urlete, râsete ce-ți opresc sângele în vene, asistenți racolați parcă din laboratorul lui Frankenstein. Vlad nu știa toate astea când și-a omorât nevasta. Gândea că va scăpa ușor de o condamnare, făcând pe nebunul în fața tuturor. Și i-a ieșit atât de bine, încât instanța a dispus, temporar, internarea lui într-o pușcărie cu nebuni și halate albe.

Salvarea l-a adus fără sirene la poarta spitalului. Deși nu-l legaseră de targă cum se aștepta, era vegheat de doi ochi aspri, înfundați în capul imens al unui asistent medical încremenit și gigant ca o statuie.

- Duceți-l pe jegul ăsta în rezerva trei. Medicul care îl examinase superficial, dăduse verdictul- rezerva trei.

- Da' ce-a făcut? A întrebat curios brancardierul.

- A ciopârțit-o pe nevastă-sa.

- Înțeleg. Păi, o să se cam liniștească în rezerva trei.

Vlad a dat să se ridice, dar mâna puternică a brancardierului l-a înfipt într-un scaun cu rotile.

- Stai calm, drăguțule, aici ești ca la hotel. Te ducem noi. Nenorociții, dracului! Nu vă mai plac pușcăriile. Las că vedeți voi aici...

Uși grele cu gratii și zăvoare zgomotoase se închideau în urma lor. Vlad simțea un fior pe șira spinării.

- Care sunt orele de vizită?

Cel care îi împingea căruciorul nu i-a răspuns. Parcă nu-l auzea. L-a oprit brusc în fața unei uși zgâriate. Rezerva trei. Înăuntru erau trei paturidouă ocupate și unul care îl aștepta pe Vlad. Brancardierul l-a împins înăuntru cu o palmă după ceafă..

- Hai să te împrietenesc cu noii tăi colegi. Alexandru e ăla care stă cu perna pe față și Matei, care-i mut.

Și făcând scurta prezentare, a închis ușa cu gratii, lasând în urmă teamă și nesiguranță pentru noul sosit.

- Hei, unde pleci? Vreau să vorbesc cu șeful de secție. Ne-am înțeles să fiu singur în cameră. Ăștia își imaginează că suntem animale. Ne duc ca pe vite, în lanț. Mâine avea să îi ceară socoteală șefului de secție.

Până una alta se afla între doi pereți, o fereastră cu gratii, o ușă metalică și doi nebuni. Și-a cercetat așternuturile patului și s-a întins cu mâinile sub cap. Învins de oboseală, a închis ochii. Visa filmul crimei: cum o prinsese pe Maria că îl înșela, cuțitul înfipt în burtă, chinul ciopârțirii. Își amintea perfect gustul sărat al picăturilor de sânge amestecate cu sudoarea ce-i curgea în gură din pricina oboselii de a duce crima la bun sfârșit.

Simțea prin somn săgeți de ochi care-l priveau și-i cereau socoteală. Ochii Mariei, care implorau milă. Sau nu...S-a trezit brusc, simțind o respirație caldă deasupra feței :

- Dă-mi un leu să-mi iau Bemveu !

Speriat, a deschis ochii și l-a zărit pe Alexandru, cel care mai devreme dormea cu perna pe față. Ținea în mână un teanc de bancnote verzi, pe care le flutura nemulțumit.

- Dă-mi un leu să-mi iau Bemveu, că te omor!

- Ajutor! Ajutor! Urla Vlad, lovind cu pumnii în peretele de lângă pat.

- Dă-mi un leu să-mi iau Bemveu, n-auzi?

În timp ce Vlad se agita disperat, colegul de cameră i-a înfipt în gură bancnotele, încercând să-l sufoce.

Acum ar fi un bun moment pentru cititori să se bucure că se făcea dreptate. Sigur n-ați uitat că Vlad își omorâse soția și spera să scape simulând nebunia. Dar cum nu se cade să râdem de răul altuia, hai mai bine să continuăm povestea.

Când criminalul nostru simțea că i se apropie sfârșitul, se deschise ușa rezervei și două namile în halate își fac apariția cu seringi, ace, sticluțe, hamuri, tot tacâmul.

- Mi-a furat banii, se apăra nebunul ce-și dorea BMW.

- E nebun, a vrut să mă omoare, țipa Vlad.

- Banii mei, dă-mi banii, hoțule!

Vlad scuipa, încercând să-și golească gura de bancnotele vârâte pe gât. Banii zăceau acum pe podea, stingheri și plini de salivă.

- Mi-ai umplut BMW-ul de bale! Cum se mai urcă Irina în mașina mea? Te omor!

- Scoteți-mă din camera asta cu nebuni. Mi-a cerut un leu să-și ia BMW-eu. După care a sărit să mă sufoce.

- Data viitoare să-i dai un leu, zgârcitule! I-a râs în față unul dintre asistenții medicali, în timp ce încuia ușa.

- Stați! Nu plecați, vă implor !

Vreme de două ceasuri s-a rugat Vlad și a strigat. Într-un final, răpus de oboseală, s-a așezat pe pat. Alexandru, nebunul fără BMW, dormea sedat, iar Matei, nebunul mut, privea absent pe fereastră.

E trecut de miezul nopții. Vlad doarme, dar coșmarurile nu-i dau pace. Parcă se sufoca și n-avea aer să respire.

- Dă-i un leu, să-și ia Bemveu! Aude ca prin vis. Era Matei, nebunul cel mut.

- Ce? Parcă nu vorbeai !

- Dă-i un leu să-și ia Bemveu!

Din nou strigăte de ajutor și intervenția întârziată a supraveghetorilor.

- Scoteți-mă de aici! Am să vă reclam. Ați zis că e mut și îmi cere un leu pentru Bemveu.

- Frate, da’ zgârcit mai ești! Dă-i omului un leu, că nu sărăcești. I-o retează din nou asistentul, absent la zbaterile lui Vlad.

A venit dimineața de parcă ar fi fost ultima. S-a ridicat din pat și a cerut să îi fie aduse lucrurile personale. Știa foarte bine că avea și câteva bancnote de un leu prin buzunare. Să-l calmeze naiba pe nebunul de Alexandru, că îi strica toate socotelile. Măcar pânăcând vorbește cu șeful de secție să îl mute. Fericit, i-a întins un leu:

- Ia un leu, să-ți iei Bemveu!

Nebunul se uita la el nedumerit. Când a văzut că îi întinde banii, s-a ferit de parcă l-ar fi durut.

- Da’ ce-s eu, milogul tău? Râzi de mine, mă, nebunule ? BMW au doar țăranii.

Câteva zile s-au scurs în pace, fără ca cei trei colegi de rezervă să-și spună vreun cuvânt. Vlad era fericit că nimeni nu-i cere socoteală, că nu trebuie să explice, să justifice, să regrete.

Din nou miezul nopții venise cu transpirații reci și aduceri aminte. Maria, crima, ochii care îl fixau, respirația caldă simțită pe obraz, senzația de sufocare. S-a trezit. Alexandru îi șoptea cuvinte umede în ureche. O vrea iar un leu pentru Bemveu? A scos scos repede bancnota pe care o ținea sub pernă și i-a întins-o. Nebunul a aruncato pe jos și a strivit-o nervos, zicând :

- Dă-mi un ban să-mi iau Merțan!