Am asistat în ultima vreme la un set de precedente ce au marcat evoluția relațiilor internaționale. Anexarea Crimeii și a orașului Sevastopol de către Rusia, ca entități și subiecte federale în cadrul Federației Ruse, sunt cele mai importante și care au zguduit puternic eșafodajul aranjamentelor de securitate și acordurilor internaționale pe care le cunoaștem începând cu Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki, 1975. Iată însă că un nou subiect se adaugă evoluțiilor internaționale: cum să anexezi o mare.
Noile conflicte ar include acest subiect tot la capitolul război hibrid, mai exact la capitolul lawfare-legal warfare, conflictele legale, în care dreptul internațional, ambiguitățile și golurile legislației internaționale sunt cele care permit specularea, interpretarea și utilizarea diferențelor de abordare pentru a crea avantaje și a valorifica diferențele în atingerea unor obiective strategice. Și în cazul mării, e vorba tot despre teritoriu național, deci despre valorificarea unor câștiguri în termeni de resurse materiale directe, nu numai simbolice, la care se adaugă avantajele strategice. Astfel, Federația Rusă a plecat la drum în 2006, când încă tensiunile globale nu erau la acest nivel și ambițiile sale erau mult mai limitate, prin tentativa de a lega artificial insula Tuzla, din strâmtoarea Kerci, de propriul mal. O asemenea mutare ar fi schimbat configurația ieșirii din Marea de Azov și ar fi afectat delimitarea frontierelor ruso-ucraineană prin mutarea șenalului navigabil dar și prin acapararea unor zone potențial bogate în petrol și gaze din Marea de Azov, care ar fi trecut de partea Rusiei. Ucraina lui Viktor Yushcenko a reacționat puternic la acea dată, a negociat și a semnat un acord potrivit căruia Marea de Azov devenea o mare internă împărțită între cei doi vecini care controlau deopotrivă luciul de apă și împărțeau controlul strâmtorilor dimpreună, fără ca dreptul Mării libere să se aplice, respectiv Convenția UNCLOS.
Această prevedere nu a fost niciodată ratificată de către partea rusă, care a preferat ambiguitatea prevederilor neintrate în circuitul juridic, o situație pe care o folosește și astăzi. Pentru că, pe baza prevederilor acestui acord, Rusia poate circula liber până în preajma porturilor ucrainene, cu precădere Mariupol, își permite să oprească și să controleze abuziv navele de marfă, cu aplicarea supremației sale maritime și a forței, întârziindu-le și amânând transportul bunurilor exportate prin cel de-al doilea port al Ucrainei.
Dacă mai adăugăm aici dominația militară absolută a Rusiei în Marea de Azov ca și faptul că a construit ilegal podul peste strâmtoarea Kerci, la o înâlțime de blochează intrarea în mare a unui număr de vase de un anumit tonaj, ca și controalele înainte și după trecerea prin strâmtoare, la care se adaugă închideri aleatorii ale diferitelor spații maritime sau aeriene din zonă, pe motiv de exerciții militare reale sau inventate, avem imaginea completă a modului în care Moscova controlează și acaparează de facto, cu forța armamentului său militar aplicată indirect, Marea de Azov.
Partea ucraineană a încercat să abordeze subiectul la nivel legal, cum a făcuto și în alte cazuri vizând agresiunea militară și anexarea Crimeii. Aici însă ambiguitatea joacă în favoarea Rusiei. Ucraina se poate retrage din acordul din 2006 privind Marea Internă și să încerce să aducă Rusia în fața instanței internaționale pe baza dreptului mării, convenția UNCLOS, la care ambele state sunt parte. Aici ar putea să obțină o judecată corectă, o jumătate din Marea de Azov, dar procesul ar dura. În plus, anexarea Crimeii ar crea complicații în dovedirea dreptului asupra strâmtorii Kerci, ce ar putea rămâne, pentru moment, de facto, sub controlul rus, deși anexarea Crimeii nu e recunoscută internațional dar nu există nici o pronunțare juridică a condamnării acțiuni militare ruse a omuleților verzi.
De partea cealaltă, controlul în strâmtoarea Kerci însăși e discutabilă prin prisma acordului privind marea internă. Dacă Ucraina cere Rusiei să decidă ratificarea sau anularea acordului, ar împinge spre o clarificare despre care nu se știe cât de repede ar veni, dar anunțul Rusiei privind valabilitatea acordului bilateral ar permite Ucrainei, în timpul doi, să utilizeze acest acord pentru a solicita intrarea în drepturi privind controlul a jumătate din ieșirea prin strâmtoare. E puțin probabil, însă, că Rusia va da curs unei asemenea cereri, odată ce controlează de facto ambele maluri ale strâmtorii, a construit podul și ambiguitatea, ca și neratificarea acordului, joacă în favoarea sa.
De remarcat că această formă de ocupare a unei mări pe baza ambiguității juridice nu e singura în care e implicată Rusia. Fără a face o copie completă a situației, dar formula acceptată astăzi în privința Mării Caspice, a delimitării nefinalizate de acolo, creează premizele unei acțiuni de aceeași natură. E adevărat că formula poate permite conductele de petrol și gaze pe fundul Mării Caspice între state suverane, însă creează premizele ca, pe motive pretinse de securitate, Rusia să poată circula și interveni pe tot luciul de apă până la nivelul apelor teritoriale ale fiecărui jucător(poate cu excepția Iranului). Deci toate statele foste sovietice ar putea să aibă surpriza, în anumite condiții și dacă sunt neatente la partea de negociere ce urmează, în aplicarea acordului stabilit de delimitare, să se confrunte în viitor cu aceeași problemă a posibilelor blocade artificiale ale porturilor și întârzieri/controale abuzive ale transporturilor prin Marea Caspică de către Federația Rusă, odată declarată Mare internă sau lac. O lecție ce trebuie învățată și învățămintele din evoluțiile legate de Marea de Azov, marea virtual anexată de către Rusia, privite cu deosebită atenție de către statele litorale.
Recomandările noastre
