Într-o scrisoare adresată lui Nicoale Ceauşescu, pentru a nu avea probleme, criticul literar George Ivaşcu se dezicea oficial, pe două pagini, de gestul fiicei sale de a părăsi ţara.

Un document descoperit de "Evenimentul zilei" în arhiva Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) schiţează realitatea absurdă a anilor 1980 în România lui Nicolae Ceauşescu. De frica unor eventuale investigaţii din partea organelor de Securitate, părinţii ai căror copii fugeau peste graniţă - în special cei cu funcţii în stat - trimiteau scrisori către conducere prin care se delimitau de gestul urmaşilor şi-şi reafirmau credinţa în partid. Pe file întregi, cei rămaşi acasă "se lepădau" oficial de copiii lor, pentru a evita eventuale probleme sau schimbări din funcţii înalte. Printre autorii unor asemenea gesturi, ce pot părea halucinante azi, se numără criticul literar George Ivaşcu, decedat în 1988.

O scrisoare găsită după 30 de ani

În noiembrie 1981, pe adresa CC al PCR, pe numele lui Nicolae Ceauşescu ajungea o scrisoare, în care, cu lux de amănunte, tatăl George Ivaşcu "se lepăda" în faţa "iubitului conducător", în cuvinte mari şi cu detalii personale, de gestul fiicei, Voichiţa, care alesese calea exilului.

Ivaşcu sublinia că a intervenit în repetate rânduri pe lângă Serviciul Paşapoarte pentru a o opri pe fiica sa şi reclama, formal, sistemul care a permis o astfel de "scăpare".

Deşi au izul unor "turnătorii" în toată regula, istoricii şi apropiaţii lui Ivaşcu pe care "Evenimentul zilei" i-a consultat au arătat că astfel de scrisori de desolidarizare erau de fapt formalităţi, menite să scutească de chinuri suplimentare familia rămasă acasă.

Însăşi fiica reputatului critic, aflată în prezent la Paris, a recunoscut că ştia de scrisoare încă de pe atunci, susţinând că era o formalitate la vremea aceea şi subliniind că nu vrea comenteze suplimentar. Scrisoarea descrie însă, în linii clare, absurdul epocii care s-a prăbuşit abia opt ani mai târziu, în decembrie 1989.

DESTINATAR: NICOLAE CEAUŞESCU

"Iată, Mult Stimate Tovarăşe Secretar General, un foarte trist adevăr"

"Subsemnatul George Ivaşcu îndrăznesc de data aceasta să răpesc din atât de preţiosul Dumneavoastră timp într-o problemă de ordin personal deosebit de dureroasă", începe scrisoarea trimisă de criticul literar George Ivaşcu "Marelui Cârmaci", în noiembrie 1981.

Rândurile care urmează dezvăluie câteva aspecte despre personalitatea omului de litere, şef al "României literare" de atunci, dar şi o tristă realitate despre cum funcţiona sistemul.

Dileme aduse la cunoştinţa dictatorului

Problema prezentată de George Ivaşcu în scrisoarea trimisă dictatorului nu ţinea nici de realismul socialist în literatură, nici de cenzură, nici de noi curente în arta comunistă. "Reclamaţia" era următoarea: fiica lui Ivaşcu, Voichiţa, pe atunci în vârstă de 25 de ani, proaspăt licenţiată în Engleză-Franceză, plecase din ţară, la mama sa, Florica Georgescu- Condurachi, fugită la Paris încă din 1978.

Ivaşcu îi scrie lui Ceauşescu cum îşi bănuieşte copilul că ar vrea să rămână permanent în străinătate şi descrie cum totul s-ar fi produs în ciuda încercărilor lui repetate de a o opri, alertând autorităţile comuniste.

"În direct contact cu Serviciul de paşapoarte..."

Scrisoarea prezintă, sistematic, detalii personale pe două coli bătute la maşină şi semnate de mână. Obiectul "furiei" lui Ivaşcu: influenţa pe care Florica Georgescu-Condurachi ar fi avut-o asupra fiicei lor în luarea deciziei de a părăsi ţara.

Florica Georgescu-Condurachi "(...) cu toate avertismentele mele pe lângă organele de resort, a plecat acum trei ani în Franţa, unde a şi rămas", îi scria George Ivaşcu lui Nicolae Ceauşescu.

"Nu, însă, fără a-şi continua înrâurirea nefastă asupra fiicei mele, pe care izbuitise deja s-o despartă de mine, oferindu-i locuinţa sa şi îndemnând-o să-şi întrerupă studiile şi să plece de asemenea din ţară, la Paris. Urmărind, însă, lucrurile îndeaproape, în direct contact cu Serviciul de paşapoarte, la nivelurile corespunzătoare, eu am reuşit în aceşti trei ani nu numai să împiedic acordarea unui document de plecare, dar să şi conving pe fiica mea să-şi reia studiile la Facultate, pe care le-a absolvit în vara acestui an, trecându-şi (cu notă bună) examenul de stat şi fiind repartizată în câmpul muncii. În această stare de spirit, deşi continua a locui despărţită de mine, am lăsat-o pe fiica mea la sfârşitul lunii septembrie 1981, când eu am plecat în Elveţia (...)", continua Ivaşcu.

"Investigaţiile mele m-au dus la un pronostic pesimist"

În timpul deplasării în străinătate - mai scria George Ivaşcu - a aflat că fiica sa părăsise ţara "pe neaşteptate", "ca turistă pe mai multe luni", cu paşaport în regulă. Din scrisoarea trimisă dictatorului reiese că reputatul critic şi-a întâlnit fiica într-o cafenea la Paris unde a aflat detaliile plecării.

Printre rânduri, acesta a creionat furia unui tată care, aşa cum dezvăluie, a insistat de nenumărate ori pe lângă oficialii Serviciul ui Paşapoarte să nu-i permită fiicei să plece. George Ivaşcu îl informa pe Nicolae Ceauşescu că bănuieşte un complot de peste graniţă: la Paris "am înţeles, desigur, că manevrată de către cei interesaţi, în cap cu mamă-sa, intenţiile fiicei mele în ce priveşte reîntoarcerea în ţară nu erau deloc limpezi. (...) Investigaţiile mele nu m-au dus decât la un pronostic pesimist".

Organe care "s-au putut lăsa induse în eroare"

În spatele întregului tablou cu detalii de familie pictat şefului statului, nedumerirea şi dezamăgirea criticului se îndreptau, la final, spre felul în care funcţionau "serviciile corespunzătoare". "S-a operat în pofida asigurărilor exprese că nu se va da curs niciunui fel de solicitări în ce priveşte plecarea fiicei mele din ţară şi că voi fi ţinut la curent, întrucât am avertizat necontenit asupra celor ce s-ar putea întâmpla", arată scrisoarea.

Documentul se termină pe un ton moralist. George Ivaşcu îi transmitea lui Ceauşescu că, de fapt, nu are de-a face cu o simplă problemă de familie, ci cu o defecţiune în întreg mecanismul care ţinea graniţele României comuniste închise. "Iată, Mult Stimate Tovarăşe Secretar General, un foarte trist adevăr, pe care consider că e de datoria mea a vi-l aduce la cunoştinţă: atât ca reflex al sentimentului de părinte frustrat (...), cât şi ca reflex al totalei nedumeriri că tocmai organele de resort ce mi-au făgăduit în mod repetat a-mi fi de ajutor în strădania mea, s-au putut lăsa induse în eroare - în împrejurările arătate mai sus - şi au înlesnit, totuşi, un asemenea fapt pentru motive pe care, eu, cel puţin, nu mi le pot imagina decât în afara principiilor pentru care am fost şi rămân ferm ataşat, ca militant cinstit şi devotat al Partidului încă din 1935, ca fiu credincios al Patriei", încheia George Ivaşcu scrisorea către Nicolae Ceauşescu.

DOCUMENT. Pe două pagini, bătute la maşină şi semnate la final, criticul literar îi descrie în amănunt situaţia dictatorului

RECLAMAŢIE. "S-a operat în pofida asigurărilor exprese ale serviciilor corespunzătoare", îi scria George Ivaşcu lui Ceauşescu, în 1981 OPINII

Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi Stelian Tănase au explicat pentru EVZ contextul şi circumstanţele atenuante ale gestului criticului: "Era forma de laşitate a epocii"

Contactată telefonic la Paris, Voichiţa, care acum se numeşte Tessa Ivaşcu, a recunoscut scrisoarea, a spus că ştia de existenţa ei încă de la momentul plecării, însă a subliniat că nu doreşte să comenteze pe seama ei.

Misivele de desolidarizare ale părinţilor faţă de copiii care evadau din România lui Ceauşescu nu erau un secret în epocă, arată istorici şi apropiaţi ai criticului George Ivaşcu.

Manolescu: "Voichiţa era un copil rebel"

Nicolae Manolescu, unul dintre cei mai importanţi critici literari contemporani şi colaborator al lui Ivaşcu în anii cât a condus "România literară", îşi aminteşte de tensiunea de la momentul plecării Voichiţei.

"Am cunoscut-o pe Voichiţa (Tessa) Ivaşcu când era mică. Apoi, când era în facultate, n-o prea vedeam. Tatăl ei o trimitea la facultate cu maşină şi şofer ca să fie sigur că ajungea la cursuri, iar ea aştepta să plece şoferul şi apoi o ştergea. George Ivaşcu a obţinut-o, prin proces, de la mama ei, când era mică. Era un copil rebel, pe care el nu îl putea ţine în frâu, s-a şi reapropiat de mamă atunci când a crescut şi făcea nişte comedii...", povesteşte criticul literar.

"Nu ştiam că Ivaşcu a reclamat plecarea ei din ţară la Ceauşescu. Cred că Voichiţa (Tessa) Ivaşcu acum locuieşte în Franţa, dar eu nu am întâlnit-o", spune Nicolae Manolescu.

George Ivaşcu îşi apăra prin scrisoare funcţia de director la "România literară", crede poetul Mircea Dinescu, în trecut unul dintre poeţii publicaţi de criticul literar.

Dinescu: scrisoarea "e o formă de apărare jenantă"

"Prin scrisoarea asta el bara lucrătura pe la spate a lui Eugen Barbu («Săptămâna») care voia o Uniune a scriitorilor comunişti separată de cea mare (USR). Ion Lăncrănjan, Vadim Tudor şi Eugen Barbu au fost autorii memoriului către Ceauşescu care cerea această uniune, însă ei erau doar 40, în timp ce la USR erau 1.800, şi majoritatea membri de partid. Cine ar fi vrut să îl lucreze pe la spate pe Ivaşcu putea să scrie o scrisoare de tipul «Cum îl ţineţi pe ăsta în funcţie, doar are copilul fugit în străinătate»", detaliază Mircea Dinescu.

Poetul povesteşte şi că George Ivaşcu, "fin băutor de whisky, care locuia într-o vilă pe Aviatorilor", i-a publicat o singură pagină de poezie, iar apoi, la alte solicitări, i-a dat următoarea replică scriitorului: "Mi-au scos comuniştii dinţii în puşcărie, vrei să mi-i scoată şi acum din cauza ta?".

Dinescu aminteşte faptul că George Ivaşcu a făcut şi închisoare în timpul regimului comunist, a făcut parte din lotul "Pătrăşcanu". Scriitorul accentuează faptul că gestul lui Ivaşcu a fost "forma de laşitate a epocii, o formă de apărare jenantă dacă o judeci acum".

În legătură cu scrisorile de "lepădare" de copiii fugiţi peste graniţă, Dinescu susţine că aşa ceva "se întâmpla frecvent în CC al PCR şi mulţi au trebuit să îşi depună demisiile că le-au fugit copiii în străinătate (...)". "Unii tocmai de aceea nu îi lăsau să plece. Mircea Geoană s-a plâns că nu a putut călători în Occident din cauza tatălui lui care era general, nu i se dădea viza – «plecarea dv. s-a aprobat negativ » era formularea-tip -, e posibil ca şi tatăl lui să fi avut un rol în această interdicţie", încheie Mircea Dinescu.

Tănase: "Dacă e sincer, atunci e de rău"

Stelian Tănase este de acord cu Dinescu: "Când copiii «plecau definitiv din ţară», unii părinţi (cei cu funcţii importante, iar George Ivaşcu era director la «România literară») făceau asemenea gesturi ca să-şi păstreze poziţiile. Era un gest josnic, dar îl făceau destui. Nu cred că un părinte normal poate să-şi renege copilul. Îndeplineau o formalitate, ca să nu se folosească de acest motiv serviciul de cadre al CC al PCR şi să îi concedieze. Regula era că aceia care au rude în străinătate nu pot ocupa funcţii. Or, pentru Ivaşcu era esenţial să rămână director al «României literare». Cred că aşa se explică scrisoarea lui", opinează Tănase.

"Chestiunea care rămâne totuşi este: cât de sincer este Ivaşcu în această scrisoare. Dacă e sincer, atunci e de rău, personajul sacrificând relaţia cu copilul de dragul unei funcţii, într-un gest servil şi extrem de jos, inacceptabil, o umilinţă nepermisă faţă de Ceauşescu. Şi nu ştiu dacă perioadele (scurte) petrecute în închisori sub Antonescu (era comunist) şi sub Dej l-ar scuza în vreun fel. În acest caz nu risca decât să fie scos la pensie", pune punctul pe "i" istoricul. "Era un gest josnic, dar îl făceau destui. Nu cred că un părinte normal poate să-şi renege copilul." STELIAN TĂNASE, istoric

BIOGRAFIE

Ivaşcu: supleţe, tact şi colaborare

Membru al PCR încă din perioada de ilegalitate a acestuia, criticul literar George Ivaşcu (1911-1988) e implicat, în 1948, în procesul grupului Lucreţiu Pătrăşcanu şi condamnat mai întâi la moarte, apoi la temniţă grea, pentru ca în 1954, după revizuirea procesului, să fie declarat nevinovat şi eliberat. După terminarea facultăţii, a obţinut titlul de doctor în filologie, cu teza "Istoria literaturii române, I. De la începuturi până la Junimea".

S-a făcut remarcat ca redactor- şef al revistei "Contemporanul" (1955 -1971), redactor-şef al revistei "Lumea" (1963-1966), şi ca director al revistei "România literară" (1971-1988), dar şi ca şef al Catedrei de istoria literaturii române (1958-1968). Despre perioada în care conducea ultima publicaţie, Gabriel Dimisianu nota: "După câteva luni de inter-regn, este numit director George Ivaşcu, dislocat pentru această mişcare de la «Contemporanul »(...). Sunt iar vremuri grele, de îngheţ, de înăsprire ideologică, de amestec din ce în ce mai brutal, terorist, al forurilor administrative şi de partid în felul cum era concepută revista. Sumarele, macheta, toate textele erau controlate cu stricteţe şi a fost nevoie de supleţea, de inteligenţa, de tactul lui George Ivaşcu şi, desigur, de nu puţinele compromisuri pe care le-a făcut, pentru a nu ceda chiar totul, pentru a păstra în revistă zone frecventabile literar, decente şi câteodată admirabile. Marele câştig al revistei a fost acela că, sub protecţia lui George Ivaşcu, echipa critică a României literare nu şi-a pierdut poziţiile".

Ivaşcu a fost membru al Consiliului Ziariştilor din România, responsabil al Centrului Român al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari începând cu 1971 şi membru în comitetul executiv al acesteia. În "Istoria critică a literaturii române", Nicolae Manolescu îl menţionează pe George Ivaşcu când discută "Caietul albastru" de Nicolae Balotă: "(autorul - n.r.) îi frecventează pe intelectualii din generaţiile vechi, mai toţi aflaţi la index, pe Blaga, refugiat în cămăruţa de sub scară de la Biblioteca Universitară din Cluj şi totuşi des asediat de mesagerii regimului, printre care George Ivaşcu (…)".